Eu nu știu dacă a mai existat o așa perioadă în istorie, poate doar pe la sfârșitul secolului 18, a doua jumătate a secolului 19, când cea mai mare parte a elitei este atât de baricadată și surdă, încât nici ipotetic nu admite ideea existenței unor schimbări profunde. Când exclude orice posibilitate existenței altor grupuri, că ar putea exista o altă perspectivă asupra realității. Mă uit la discursurile lor, la mimică - ei chiar cred că reprezintă adevărul absolut, obiectiv și echidistant, că reprezintă expresia normalității, și oricare altă manifestare este absolut anormală, inacceptabilă. Un astfel de comportament nu-l vezi nici măcar la cei mai radicali islamiști sau adepți ai sectelor totalitare - ăștia măcar admit că au un oponent cu care se află în conflict. Elita europeană exclude chiar ideea că ar avea niște oponenți, că ar exista niște conflicte culturale și ideologice.
Și reacțiile la discursul lui Vance au scos la iveală din nou această patologie. Nici măcar nu au intrat în dezbateri cu el, nu îl tratează ca pe un oponent, nu au luat-o ca o abordare subiectivă. Pur și simplu, îl tratează ca pe un accident, ca ceva ireal, ceva ce n-are cum să existe. Ei trăiesc cu gândul că Vance e o hologramă, o mică eroare în sistem, care oricum va trece. O așa negare a realității mai rar o vezi.
