Din Roma, în 1903, Rilke îi scrie tînărului Franz Xaver Kappus, bănățean de origine, născut la Timișoara, pe atunci urmînd aceiași școală militară pe care poetul o parcursese cu ani în urmă: „Oamenii au rezolvat (cu ajutorul convențiilor) toate lucrurile cît mai comod posibil și le iau nespus de ușor; e însă limpede că trebuie să ținem de ceea ce e grav în ele; tot ce e viu se ține de asta, totul din natură crește și se apără după felul său și este ceva distinct, încearcă să fie asta cu orice preț și împotriva oricărei opoziții. Știm puține, dar că trebuie să ne ținem de cele grave este o certitudine care nu ne va părăsi; e bine să fii solitar, căci solitudinea și faptul că un lucru e greu, trebuie să ne fie motiv în plus a-l înfăptui.
E bine să iubești, căci iubirea e grea. Iubire de la om la om, acesta e poate cel mai greu lucru care ne e dat, extremul, ultima probă de încercare, este munca pentru care toate celelalte munci nu sînt decît pregătire”

„În mijlocul iadului contemporan, cu aburii săi descompuşi, cu luminile sale de cadaverică fosforescenţă, cu mizeriile sale umane, cu degringolada sa etică, cu haosul său spiritual – o singură tărie trebuie să-şi înalţe braţele: bărbăţia, orgoliul suferinţei, orgoliul mizeriei, orgoliul nădejdii deznădăjduite. Cînd totul în jurul tău putrezeşte, de ce să-ţi fie teamă? Viaţa ta poate să ia totul de la început. Cînd totul îşi pierde sensul, totul ajunge neant şi zădărnicie, de ce să te plîngi? Simpla ta prezenţă vie calcă sub picioare tot neantul lumii, toată zădărnicia creaţiei. E adevărat, sîntem proşti şi netrebnici, sîntem mărunţi şi păcătoşi, sîntem incapabili, lichele, fleacuri, mediocri, tot ce vreţi. În faţa acestor adevăruri, aş vrea ca o duzină de tineri să poată striga: Ei şi?! Să-şi strige dispreţul lor faţă de destin, faţă de întristatul ceas care ne-a fost ursit să-l trăim, faţă de mizera noastră condiţie umană, faţă de tot ceea ce este mediocru, lamentabil şi inert în tradiţia noastră europeană, creştinească şi românească. Să strige în fiecare zi în faţa oricărui om, în faţa oricărei întîmplări: Ei şi? Ei şi? E adevărat tot ce spuneţi, e adevărat tot ce se întîmplă, sînt adevărate şi limitarea noastră tragică, şi descompunerea noastră, şi evanescenţa actelor noastre. E adevărt, e adevărat, e adevărat! Şi totuşi să strigi Ei şi? Atîta timp cît sînt viu, cît am viaţa de partea mea, cît timp miracolul creaţiei se află în trupul, în sîngele, în spiritul meu – ce putere a întunericului mă poate înghiţi, ce miraj al neantului mă poate fărîmiţa, ce haos este atît de mare ca să se poată măsura cu cîtimea aceea incomensurabilă de viaţă care  mi-a fost dată?

Nu, domnilor, tot ce putrezeşte în jurul nostru nu este făcut să ne deprime; dimpotrivă, este o invitaţie a vieţii să-i imităm gestul ei iniţial, creaţia; naşterea; renaşterea. Este o invitaţie la voie bună, la curaj, la faptă. Faptă care nu înseamnă efort exterior, ci chiar viaţa noastră, împlinirea ei, victorioasa ei creştere şi organicitate. Viaţa noastră – să ne fie fapta. Pe ea s-o luminăm, s-o înălţăm, s-o păstrăm inalterată în mijlocul atîtor forţe ale întunericului. Viaţa noastră întreagă este singurul răspuns peste care orice negaţie, orice critică, orice dinamită metafizică nu mai poate trece. Moartea nu există decît pentru cei care o acceptă. Înfrîngerea nu există decît pentru acel care nu se reîntoarce în luptă. Totul se poate distruge, totul se poate preface în pulbere, totul trece – în afară de gestul vieţii. Şi acest gest îl avem în noi, existenţa noastră este o justificare a lui.

Mi se par atît de absurde obiecţiile pe care le întîlnesc de la o vreme în calea mea; atît de absurde şi de ineficace. Unul îmi spune: Românii sînt atenuaţi şi mediocri. Poate e adevărat. Ei şi ce dacă e adevărat? Ăsta e un motiv mai mult să fim îndîrjiţi în suferinţa şi în creaţia noastră… Să strigăm mai tare bucuria noastră că sîntem români. Să avem certitudinea că prin curajul gestului nostru vom depăşi modelele de perfecţiune europeană sau asiatică pe care anumiţi tineri tobă de carte ni le aduc mereu înainte.”

~ Mircea Eliade în eseul „Invitație la bărbăție” din Oceanografie

„Poezia cea mare este, în primul rând, emotivitate, muzicalitate și plastică. Din aceste fenomene estetice ale poeziei, cu rădăcini înfipte într'un paradis mistic intern, va undui, caldă și nouă, emoția estetică.

Emoția estetică - adevărată cuminecătură a spiritului prin artă, doar bănuită de Aristotel în acel „catharsis" al său, confuză pentru foarte mulți critici științifici și istorici în frunte cu Taine și Siebeck, - se desprinde numai din marea poezie devenită cleștar artistic.

Opera de artă lirică e un complex de sensibilitate, muzică, plasticitate, vis, toate fiind sudate, subteran, prin pasta unei armonii isvorîtă dintr'un element mistic, imponderabil, dar adiat pentru antenele sensibilității pregătită estetic...

Ceea ce în mod obișnuit numește critica „idee" sau „concepție" și „sentiment clar", sunt numai cadre și axe în mijlocul și'n jurul cărora s'a topit fremătătoare, sesisabilă, dar aproape indefinibilă, autentica poezie.

Nu-l iubesc pe liricul Eminescu numai pentru „filosofia" lui. Nici numai pentru „gândirile" lui grele de sevă. Îl las să-l iubească pentru aceasta filosofii, spiritele didactice și... profesorii de literatură. Îl iubesc pe Eminescu pentru șuvoaele de mare sensibilitate care gâlgâe în lirica lui; pentru marile lui zbateri de armonii; pentru toate azururile și mările și violoncelele lui de maestru cu fruntea în zenit. Îl iubesc pentru îmbinările noi de imagini și orizonturi; pentru tehnica nouă pe care i-a dat-o expresiei; pentru cuvântul pe care l-a vrăjit, cu mâini de argint, și l-a făcut flacără, piept de vultur, ocean, glesnă de ciută sau frunză susurată în lună... Pentru „gândirea" lui adâncă, pentru sensul lui „filosofic", îl admir pe urmă, și nu ca poet, ci ca profund cugetător.

„Scrisorile" sale, de pildă, mă farmecă, întâi, prin poezia absolută, - și apoi, abia, mă interesează satira lor filosofică.

De aceea, mulți dintre poeții, sclavi numai „gândirii" și „concepțiilor", rămân externi adevăratei poezii. Retorici, didactici, ei sunt gânditori și flosofi dar nu poeți. Așa se întâmplă cu Vlahuță și cu Cerna - și, uneori, chiar cu Coșbuc -; așa s'a întâmplat cu satirele lui Horațiu și Juvenal, cu “L'art poétique” a lui Boileau, cu Florian şi Chénier, cu Sully Prudhomme și, adesea ori, cu Alfred de Vigny...

Pentru că poezia nu e simplă concepție. Nu e îndemânatecă arhitectură ideologică. Ci infinit melodic, pogorît în emoție, în sensuri, în cuvinte. După cum nu este nici - repet - simplă fotografie după natură, copie secundă a copiei prime.

Există, puternic, un conflict permanent între natura reală și artă. Arta e răsturnare. E strămutare de sensuri şi noțiuni, creație de lumi noi cu circulații libere de comete și aurori boreale, transfigurare de valori. Mai ales poezia.

Ea nu trebue să imite, ci să creieze. „Poezie înseamnă a boteza lumea din nou", spunea, minunat, zilele trecute, Dragoș Protopopescu, într'un articol...”

~ Radu Gyr, Adevăruri simple despre poezie