Viețile Sfinților ☦
23.04.202503:05
Sfântul Mare Mucenic Gheorghe s-a născut din părinţi creştini în Capadocia, în timpul împăratului Diocleţian, în secolul al IV-lea.
Ajunge în slujba împăratului ca militar şi se confruntă în mod direct cu persecuţiile asupra creştinilor începute în anul 303.
Îşi mărturiseşte credinţa în Hristos şi este întemniţat din cauza acestor convingeri religioase. În încercarea de a fi forţat să renunţe la credinţa creştină, este torturat şi ucis prin decapitare pe 23 aprilie.
În iconografie, Sf. Gheorghe apare călare pe un cal, străpungând cu suliţa un balaur. Ipostaza ilustrează legenda potrivit căreia sfântul a salvat cetatea Silena din provincia Libiei, terorizată de un balaur.
Reprezentarea Sfântului Gheorghe ca biruitor împotriva răului simbolizează modelul de curaj în lupta cu diavolul.
În cele mai multe icoane, Sf. Gheorghe este reprezentat într-o mantie roşie, culoare tradiţională pentru un martir, dar şi ca războinic pedestru sau ca un conducător militar ţinând o cruce în mâna dreaptă şi o sabie în mâna stângă.
În unele icoane Sfântul Gheorghe apare însoţit de alţi doi sfinţi militari, Teodor-Tiron şi Dimitrie.
Acatistul: https://t.me/Acatiste/81
Ajunge în slujba împăratului ca militar şi se confruntă în mod direct cu persecuţiile asupra creştinilor începute în anul 303.
Îşi mărturiseşte credinţa în Hristos şi este întemniţat din cauza acestor convingeri religioase. În încercarea de a fi forţat să renunţe la credinţa creştină, este torturat şi ucis prin decapitare pe 23 aprilie.
În iconografie, Sf. Gheorghe apare călare pe un cal, străpungând cu suliţa un balaur. Ipostaza ilustrează legenda potrivit căreia sfântul a salvat cetatea Silena din provincia Libiei, terorizată de un balaur.
Reprezentarea Sfântului Gheorghe ca biruitor împotriva răului simbolizează modelul de curaj în lupta cu diavolul.
În cele mai multe icoane, Sf. Gheorghe este reprezentat într-o mantie roşie, culoare tradiţională pentru un martir, dar şi ca războinic pedestru sau ca un conducător militar ţinând o cruce în mâna dreaptă şi o sabie în mâna stângă.
În unele icoane Sfântul Gheorghe apare însoţit de alţi doi sfinţi militari, Teodor-Tiron şi Dimitrie.
Acatistul: https://t.me/Acatiste/81
17.04.202503:01
Mântuitorul a iertat toate lepădările lui Petru, prin întreita lui pocăință și cu întreita întrebare pe care i-a pus-o: «Petre, Mă iubești?».
În cele din urmă, Hristos, ca om, spune ucenicilor: «întristat este sufletul Meu până la moarte!». S-a depărtat apoi de ei la o mică distanță și S-a rugat, zicând de trei ori: «Părinte, dacă este cu putință, să treacă paharul acesta de la Mine; dar nu cum vreau eu, ci cum vrei Tu. Facă-se voia Ta!».
A spus aceste cuvinte ca om, iar pe de altă parte ca să înșele pe diavol, pentru ca diavolul să-L socotească numai om, temându-se că prin moartea Sa de pe Cruce o să se zădărnicească taina.
Când S-a întors la ucenicii Săi, i-a găsit cufundați în somn. Îndreptându-se către Petru, i-a spus: «Nici un ceas n-ați putut să privegheați împreună cu Mine?», cu alte cuvinte: «Dormi și tu împreună cu ceilalți, tu, care ai spus că ai să lupți pentru Mine până la moarte?».
Trecând dincolo de pârâul Cedrilor, unde era o grădină, s-a așezat acolo împreună cu ucenicii Lui. Venea adeseori aici. De aceea Iuda cunoștea locul. Iuda luând câțiva soldați din cohortă, urmat de mulțime, a venit la Iisus.
Ca semn de recunoaștere I-a dat sărutarea. Iuda a dat acest semn pentru că de multe ori când iudeii încercau să-L prindă, El pleca nevăzut din mijlocul lor. Acum Iisus a mers la ei și le-a zis: «Pe cine căutați?».
Nu-L recunoșteau, deși nu-i împiedica noaptea, pentru că Scriptura spune că erau luminați și aveau făclii aprinse. De frică au căzut la pământ și s-au dat înapoi. Ei s-au apropiat din nou și Hristos iar i-a întrebat.
Iuda L-a sărutat, dar Iisus i-a zis: «Prietene, pentru ce ai venit?». Cu alte cuvinte: «Potrivită vreme este pentru ceea ce ai venit». Apoi spune din nou: «Ca la un tâlhar ați venit să Mă prindeți cu săbii și cu bețe».
Toate acestea s-au petrecut noaptea, ca să nu se facă răscoală în popor. Atunci înflăcăratul Petru și-a scos cuțitul - aveau la ei cuțite, căci erau după cină - a lovit pe Malh, sluga arhiereului, și i-a tăiat urechea dreaptă.
Tăierea urechii drepte a slugii arhiereului lasă să se înțeleagă că arhiereul nu asculta de lege și nici nu învăța bine legea. Hristos îl rușinează pe Petru, spunându-i că nu stă bine ca un bărbat duhovnicesc să folosească cuțitul, și vindecă urechea lui Malh.
Prinzându-L deci pe Iisus L-au dus legat la curtea arhiereului Ana, care era socrul Iui Caiafa. Acolo erau toți cei care cugetau împotriva Lui, farisei și cărturari. Aici a avut loc convorbirea dintre Petru și servitoare și lepădarea lui Petru.
Trecând noaptea, cocoșul a cântat a treia oară. Petru și-a adus aminte și a plâns cu amar. La ivirea zorilor L-au dus pe Hristos de la Ana la arhiereul Caiafa. Aici a fost scuipat în față și au fost trimiși martori mincinoși.
Când s-a luminat bine de ziuă, Caiafa L-a trimis la Pilat. Iar cei care L-au adus, spune Scriptura, «n-au intrat în pretoriu ca să nu se spurce, ci să poată mânca Paștile». Rezultă că arhiereii și fariseii au săvârșit atunci o încălcare a Legii, după cum spune Hrisostom, mutând Paștile, căci ei trebuiau să mănânce Paștile în noaptea aceea.
L-au amânat însă pentru a-L ucide pe Hristos. El a arătat înainte de Cina cea de taină că atunci trebuia să mănânce Pastile. Hristos a mâncat Paștile Legii noaptea, apoi a făcut cunoscut Paștile cel desăvârșit. Trebuia ca adevărul să vină după preînchipuirea Legii.
Ioan spune că toate acestea s-au întâmplat Joi și Joi noaptea înainte ca ei să prăznuiască Paștile. De asta și noi tot Joi facem pomenirea acelor fapte înfricoșătoare și cu neputință de rostit prin cuvinte.
Cu nespusa Ta milostivire, Hristoase Dumnezeule, miluiește-ne pe noi. Amin.
În cele din urmă, Hristos, ca om, spune ucenicilor: «întristat este sufletul Meu până la moarte!». S-a depărtat apoi de ei la o mică distanță și S-a rugat, zicând de trei ori: «Părinte, dacă este cu putință, să treacă paharul acesta de la Mine; dar nu cum vreau eu, ci cum vrei Tu. Facă-se voia Ta!».
A spus aceste cuvinte ca om, iar pe de altă parte ca să înșele pe diavol, pentru ca diavolul să-L socotească numai om, temându-se că prin moartea Sa de pe Cruce o să se zădărnicească taina.
Când S-a întors la ucenicii Săi, i-a găsit cufundați în somn. Îndreptându-se către Petru, i-a spus: «Nici un ceas n-ați putut să privegheați împreună cu Mine?», cu alte cuvinte: «Dormi și tu împreună cu ceilalți, tu, care ai spus că ai să lupți pentru Mine până la moarte?».
Trecând dincolo de pârâul Cedrilor, unde era o grădină, s-a așezat acolo împreună cu ucenicii Lui. Venea adeseori aici. De aceea Iuda cunoștea locul. Iuda luând câțiva soldați din cohortă, urmat de mulțime, a venit la Iisus.
Ca semn de recunoaștere I-a dat sărutarea. Iuda a dat acest semn pentru că de multe ori când iudeii încercau să-L prindă, El pleca nevăzut din mijlocul lor. Acum Iisus a mers la ei și le-a zis: «Pe cine căutați?».
Nu-L recunoșteau, deși nu-i împiedica noaptea, pentru că Scriptura spune că erau luminați și aveau făclii aprinse. De frică au căzut la pământ și s-au dat înapoi. Ei s-au apropiat din nou și Hristos iar i-a întrebat.
Iuda L-a sărutat, dar Iisus i-a zis: «Prietene, pentru ce ai venit?». Cu alte cuvinte: «Potrivită vreme este pentru ceea ce ai venit». Apoi spune din nou: «Ca la un tâlhar ați venit să Mă prindeți cu săbii și cu bețe».
Toate acestea s-au petrecut noaptea, ca să nu se facă răscoală în popor. Atunci înflăcăratul Petru și-a scos cuțitul - aveau la ei cuțite, căci erau după cină - a lovit pe Malh, sluga arhiereului, și i-a tăiat urechea dreaptă.
Tăierea urechii drepte a slugii arhiereului lasă să se înțeleagă că arhiereul nu asculta de lege și nici nu învăța bine legea. Hristos îl rușinează pe Petru, spunându-i că nu stă bine ca un bărbat duhovnicesc să folosească cuțitul, și vindecă urechea lui Malh.
Prinzându-L deci pe Iisus L-au dus legat la curtea arhiereului Ana, care era socrul Iui Caiafa. Acolo erau toți cei care cugetau împotriva Lui, farisei și cărturari. Aici a avut loc convorbirea dintre Petru și servitoare și lepădarea lui Petru.
Trecând noaptea, cocoșul a cântat a treia oară. Petru și-a adus aminte și a plâns cu amar. La ivirea zorilor L-au dus pe Hristos de la Ana la arhiereul Caiafa. Aici a fost scuipat în față și au fost trimiși martori mincinoși.
Când s-a luminat bine de ziuă, Caiafa L-a trimis la Pilat. Iar cei care L-au adus, spune Scriptura, «n-au intrat în pretoriu ca să nu se spurce, ci să poată mânca Paștile». Rezultă că arhiereii și fariseii au săvârșit atunci o încălcare a Legii, după cum spune Hrisostom, mutând Paștile, căci ei trebuiau să mănânce Paștile în noaptea aceea.
L-au amânat însă pentru a-L ucide pe Hristos. El a arătat înainte de Cina cea de taină că atunci trebuia să mănânce Pastile. Hristos a mâncat Paștile Legii noaptea, apoi a făcut cunoscut Paștile cel desăvârșit. Trebuia ca adevărul să vină după preînchipuirea Legii.
Ioan spune că toate acestea s-au întâmplat Joi și Joi noaptea înainte ca ei să prăznuiască Paștile. De asta și noi tot Joi facem pomenirea acelor fapte înfricoșătoare și cu neputință de rostit prin cuvinte.
Cu nespusa Ta milostivire, Hristoase Dumnezeule, miluiește-ne pe noi. Amin.
01.04.202503:04
Sfânta Maria Egipteanca s-a născut în Egipt. La vârsta de 12 ani și-a părăsit părinții și a mers în Alexandria, unde timp de 17 ani a dus o viață desfrânată.
La 29 de ani părăsește Alexandria și ajunge la Ierusalim. Pretextul i-a fost oferit de pelerinajul unor tineri din Egipt și Libia, care călătoreau pe mare spre Ierusalim, pentru a participa la sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci.
Ajunsă în Ierusalim, dorește să intre și ea în Biserica Sfântului Mormânt, însă nu a putut înainta decât până la prag.
Aici a simțit cum o putere nevăzută o oprește. Încercă de mai multe ori să intre, dar fără rezultat.
Este momentul când înțelege că modul ei de viață o face nevrednică să intre în acest sfânt locaș.
Se roagă Fecioarei Maria să facă posibilă intrarea sa acolo, cu promisiunea că își va schimba viața întru totul.
Reușește să se închine Sfintei Cruci și ia decizia să-și trăiască viața în pustia Iordanului. Cuvioasa Maria Egipteanca a stat aici 47 de ani, în post și rugăciune.
Cu un an înainte de moartea sa, taina vieții sale a fost descoperită Părintelui Zosima, care a împărtășit-o, iar după un timp s-a întors ca să o îngroape, fiind ajutat la săparea mormântului de catre un leu.
https://t.me/Acatiste/76
La 29 de ani părăsește Alexandria și ajunge la Ierusalim. Pretextul i-a fost oferit de pelerinajul unor tineri din Egipt și Libia, care călătoreau pe mare spre Ierusalim, pentru a participa la sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci.
Ajunsă în Ierusalim, dorește să intre și ea în Biserica Sfântului Mormânt, însă nu a putut înainta decât până la prag.
Aici a simțit cum o putere nevăzută o oprește. Încercă de mai multe ori să intre, dar fără rezultat.
Este momentul când înțelege că modul ei de viață o face nevrednică să intre în acest sfânt locaș.
Se roagă Fecioarei Maria să facă posibilă intrarea sa acolo, cu promisiunea că își va schimba viața întru totul.
Reușește să se închine Sfintei Cruci și ia decizia să-și trăiască viața în pustia Iordanului. Cuvioasa Maria Egipteanca a stat aici 47 de ani, în post și rugăciune.
Cu un an înainte de moartea sa, taina vieții sale a fost descoperită Părintelui Zosima, care a împărtășit-o, iar după un timp s-a întors ca să o îngroape, fiind ajutat la săparea mormântului de catre un leu.
https://t.me/Acatiste/76
19.03.202504:00
Sfântul Hrisant a fost fiul lui Polemius, un distins patrician. A trăit în secolul al III lea. După ce citește Faptele Apostolilor primește să fie botezat.
Tatăl său a făcut tot posibilul ca Sfântul Hrisant să lepede credința în Hristos. După multe încercări în acest sens, îl obligă să o ia în căsătorie pe Daria, o tânără păgână.
Însă Hrisant îi aprinde Dariei dorul după unirea cu Hristos. După moartea tatălui său, Hrisant nu se mai ferea de nimeni, mărturisea în fața tuturor credința sa în Hristos.
Fiind pârâți prefectului Celerin, au fost dați pe mâna tribunului Claudiu. Dumnezeu i-a ajutat atât de mult, încât aceștia primeau chinurile cu bucurie.
Claudiu, uimit de felul în care aceștia răbdau suferințele, s-a făcut creștin cu toată familia. Pentru aceasta el și familia sa au suferit mucenicia.
Daria a răbdat cu atata vitejie chinurile, încât păgânii strigau: „Daria este o zeiță!”
După diferite chinuri, torționarii au hotărât ca Hrisant și soția sa Daria să fie îngropați de vii. Mai târziu s-a zidit o biserică în acel loc.
Acești soți propovăduitori și împreună-mucenici pentru Hristos au trecut la cele veșnice în anul 283, la Roma, sub domnia împăratului Numerian.
Tatăl său a făcut tot posibilul ca Sfântul Hrisant să lepede credința în Hristos. După multe încercări în acest sens, îl obligă să o ia în căsătorie pe Daria, o tânără păgână.
Însă Hrisant îi aprinde Dariei dorul după unirea cu Hristos. După moartea tatălui său, Hrisant nu se mai ferea de nimeni, mărturisea în fața tuturor credința sa în Hristos.
Fiind pârâți prefectului Celerin, au fost dați pe mâna tribunului Claudiu. Dumnezeu i-a ajutat atât de mult, încât aceștia primeau chinurile cu bucurie.
Claudiu, uimit de felul în care aceștia răbdau suferințele, s-a făcut creștin cu toată familia. Pentru aceasta el și familia sa au suferit mucenicia.
Daria a răbdat cu atata vitejie chinurile, încât păgânii strigau: „Daria este o zeiță!”
După diferite chinuri, torționarii au hotărât ca Hrisant și soția sa Daria să fie îngropați de vii. Mai târziu s-a zidit o biserică în acel loc.
Acești soți propovăduitori și împreună-mucenici pentru Hristos au trecut la cele veșnice în anul 283, la Roma, sub domnia împăratului Numerian.
12.03.202504:04
Sfântul Simeon Noul Teolog (949-1022) este unul din cei trei sfinţi ai Ortodoxiei care poartă titlul de „Cuvântător de Dumnezeu” (alături de Sfântul Apostol şi Evaghelist Ioan şi Sfântul Grigorie Teologul).
Sfântul s-a născut în anul 949 în Galateea (Paflagonia) și a studiat la Constantinopol.
Tatăl său l-a pregătit pentru o carieră în avocatură și pentru o scurtă perioadă tânărul a ocupat o poziție înaltă la curtea imperială.
La vârsta de 14 ani l-a întâlnit pe vestitul Părinte Simeon Evlaviosul la Mănăstirea Studion, care avea să-i marcheze adânc dezvoltarea spirituală.
Tânărul a rămas în lume pentru mai mulți ani, pregătindu-se pentru viața monahală sub ascultarea părintelui, iar când a împlinit 27 de ani a intrat în mănăstire.
Tema primară a scrierilor sale este activitatea ascunsă a perfecțiunii duhovnicești și lupta cu patimile și gândurile rele.
El a scris și instrucțiuni pentru călugări: „Capitole teologice și practice”, „Tratat despre cele trei metode de rugăciune” și un „Tratat despre credință”.
Mai mult, Sfântul Simeon a fost și un poet creștin, scriind „Imnuri despre iubirea divină”, în jur de 70 de poezii cu semnificație religioasă profundă.
Învățăturile neprețuite ale Sf. Simeon despre misterele rugăciunii minții și despre lupta duhovnicească i-au adus supranumele de Noul Teolog.
https://t.me/Acatiste/70
Sfântul s-a născut în anul 949 în Galateea (Paflagonia) și a studiat la Constantinopol.
Tatăl său l-a pregătit pentru o carieră în avocatură și pentru o scurtă perioadă tânărul a ocupat o poziție înaltă la curtea imperială.
La vârsta de 14 ani l-a întâlnit pe vestitul Părinte Simeon Evlaviosul la Mănăstirea Studion, care avea să-i marcheze adânc dezvoltarea spirituală.
Tânărul a rămas în lume pentru mai mulți ani, pregătindu-se pentru viața monahală sub ascultarea părintelui, iar când a împlinit 27 de ani a intrat în mănăstire.
Tema primară a scrierilor sale este activitatea ascunsă a perfecțiunii duhovnicești și lupta cu patimile și gândurile rele.
El a scris și instrucțiuni pentru călugări: „Capitole teologice și practice”, „Tratat despre cele trei metode de rugăciune” și un „Tratat despre credință”.
Mai mult, Sfântul Simeon a fost și un poet creștin, scriind „Imnuri despre iubirea divină”, în jur de 70 de poezii cu semnificație religioasă profundă.
Învățăturile neprețuite ale Sf. Simeon despre misterele rugăciunii minții și despre lupta duhovnicească i-au adus supranumele de Noul Teolog.
https://t.me/Acatiste/70
09.12.202404:01
Zămislirea Sfintei Fecioare Maria este prăznuită pe 9 decembrie.
Amintim că Sfântul Ioachim era din seminția lui Iuda și descendent al Regelui David, iar Ana era fiica preotului Matan, din seminția lui Levi.
Ana s-a căsătorit în Nazaret cu Ioachim și la bătrânețe a născut-o pe Maica Domnului.
Cei doi duceau o viață curată înaintea lui Dumnezeu și la fiecare praznic luau două părți din câștigul lor pentru a dărui săracilor și lui Dumnezeu.
Din Sinaxar aflăm că într-o zi, pe când erau bătrâni, au ajuns în Ierusalim să jertfească Domnului.
Marele Preot Isahar l-a mustrat pe Ioachim: De ce aduci darul înaintea mea? Oare nu știi că nevrednic ești să aduci cu noi daruri, de vreme ce nu ai lăsat seminție în Israel?
După această mustrare, Ioachim a plecat rușinat și defăimat și nu s-a mai întors acasă, ci a mers în pustie și s-a rugat lui Dumnezeu să-i dea rod pântecelui Anei. La fel și Ana, înălța neîncetat rugăciuni către Dumnezeu.
În urma acestor rugăciuni, Dumnezeu l-a trimis chiar pe îngerul Său să le binevestească nașterea Maicii Domnului, care a fost spre mântuirea a tot neamul omenesc.
Sfinții Ioachim și Ana au fost lipsiți de copii până la vremea bătrâneții, când Arhanghelul Gavriil s-a pogorât la fiecare din ei, binevestindu-le zămislirea Fecioarei Maria.
Din dragoste pentru oameni, Dumnezeu a făcut roditor pântecele sterp al Anei, care la vremea rânduită a născut prunc de parte femeiască, pe Sfânta Fecioară Maria.
Interpretarea greșită a acestui eveniment minunat a făcut ca în sânul Bisericii Romano-Catolice să apară pentru prima dată inovația mariologică despre imaculata concepție, în scrierile lui Paschasius Radbert.
Potrivit dogmei imaculatei concepții, Maica Domnului ar fi fost ferită de păcatul strămoșesc, fiind născută asemenea Mântuitorului, prin umbrirea Sfântului Duh, iar nu prin împreunare trupească.
Împotriva acestei inovații, Sfântul Părinte Justin Popovici afirmă:
A admite zămislirea neprihănită a Sfintei Fecioare Maria implică presupoziția unei imaculate concepții a tuturor strămoșilor până la Adam, pentru ca însăși Sfânta Fecioară să se poată naște fără păcatul ereditar, ceea ce conduce la respingerea întregii antropologii biblice.
Vrednicia reală, autentică a Maicii Domnului, înainte de întrupare, n-a constat într-o presupusă naștere a ei fără păcatul strămoșesc, ci în acceptarea ei (Fie mie după cuvântul tău – Luca 1, 38) a planului lui Dumnezeu, în condiția omenească generală, adică aflată sub păcatul ereditar.
Prin acest fiat în sensul doctrinei sinergiei așa cum e prezentată de Sfântul Pavel, prin Maria, omul e împreună-lucrător cu Dumnezeu la mântuirea sa.
https://t.me/Acatiste/27
Amintim că Sfântul Ioachim era din seminția lui Iuda și descendent al Regelui David, iar Ana era fiica preotului Matan, din seminția lui Levi.
Ana s-a căsătorit în Nazaret cu Ioachim și la bătrânețe a născut-o pe Maica Domnului.
Cei doi duceau o viață curată înaintea lui Dumnezeu și la fiecare praznic luau două părți din câștigul lor pentru a dărui săracilor și lui Dumnezeu.
Din Sinaxar aflăm că într-o zi, pe când erau bătrâni, au ajuns în Ierusalim să jertfească Domnului.
Marele Preot Isahar l-a mustrat pe Ioachim: De ce aduci darul înaintea mea? Oare nu știi că nevrednic ești să aduci cu noi daruri, de vreme ce nu ai lăsat seminție în Israel?
După această mustrare, Ioachim a plecat rușinat și defăimat și nu s-a mai întors acasă, ci a mers în pustie și s-a rugat lui Dumnezeu să-i dea rod pântecelui Anei. La fel și Ana, înălța neîncetat rugăciuni către Dumnezeu.
În urma acestor rugăciuni, Dumnezeu l-a trimis chiar pe îngerul Său să le binevestească nașterea Maicii Domnului, care a fost spre mântuirea a tot neamul omenesc.
Sfinții Ioachim și Ana au fost lipsiți de copii până la vremea bătrâneții, când Arhanghelul Gavriil s-a pogorât la fiecare din ei, binevestindu-le zămislirea Fecioarei Maria.
Din dragoste pentru oameni, Dumnezeu a făcut roditor pântecele sterp al Anei, care la vremea rânduită a născut prunc de parte femeiască, pe Sfânta Fecioară Maria.
Interpretarea greșită a acestui eveniment minunat a făcut ca în sânul Bisericii Romano-Catolice să apară pentru prima dată inovația mariologică despre imaculata concepție, în scrierile lui Paschasius Radbert.
Potrivit dogmei imaculatei concepții, Maica Domnului ar fi fost ferită de păcatul strămoșesc, fiind născută asemenea Mântuitorului, prin umbrirea Sfântului Duh, iar nu prin împreunare trupească.
Împotriva acestei inovații, Sfântul Părinte Justin Popovici afirmă:
A admite zămislirea neprihănită a Sfintei Fecioare Maria implică presupoziția unei imaculate concepții a tuturor strămoșilor până la Adam, pentru ca însăși Sfânta Fecioară să se poată naște fără păcatul ereditar, ceea ce conduce la respingerea întregii antropologii biblice.
Vrednicia reală, autentică a Maicii Domnului, înainte de întrupare, n-a constat într-o presupusă naștere a ei fără păcatul strămoșesc, ci în acceptarea ei (Fie mie după cuvântul tău – Luca 1, 38) a planului lui Dumnezeu, în condiția omenească generală, adică aflată sub păcatul ereditar.
Prin acest fiat în sensul doctrinei sinergiei așa cum e prezentată de Sfântul Pavel, prin Maria, omul e împreună-lucrător cu Dumnezeu la mântuirea sa.
https://t.me/Acatiste/27
19.04.202503:04
În Sfânta și Marea Sâmbătă prăznuim îngroparea dumnezeiască și trupească a Mântuitorului nostru Iisus Hristos și pogorârea la iad, prin care neamul nostru fiind chemat din stricăciune a fost mutat spre viață veșnică.
Cele patruzeci de zile ale Postului Mare întrec pe celelalte zile; iar săptămâna mare este cea mai importantă; și iarăși săptămâna mare culminează cu Sfânta și Marea zi de Sâmbătă.
Se numește săptămâna mare nu pentru că zilele ei ar fi mai mari sau ar avea mai multe ceasuri, ci pentru că de-a lungul ei s-au săvârșit, și mai cu seamă azi, minunile mari și mai presus de fire și faptele neobișnuite ale Mântuitorului nostru.
Căci, după cum la întâia facere a lumii, Dumnezeu, săvârșind toate lucrurile, și în urmă, în ziua a șasea, a creat pe om, făptura cea mai de seamă, iar în ziua a șaptea S-a odihnit de toate lucrurile Lui și a sfințit ziua, numind-o Sâmbătă, care se tâlcuiește odihnă, tot așa și la facerea lumii celei spirituale, săvârșind toate în chipul cel mai bun, în ziua a șasea a creat din nou pe omul stricat și, înnoindu-l iarăși prin Crucea cea de viață purtătoare, S-a odihnit încă o dată cu o odihnă desăvârșită, de toate lucrurile Lui, dătătoare de viață și mântuitoare.
Cuvântul lui Dumnezeu a stat cu trupul în mormânt, iar cu sufletul Lui curat și dumnezeiesc Se pogoară și în iad.
Sufletul a fost despărțit prin moarte de trup și l-a dat în mâinile Tatălui.
Tot Tatălui I-a dat și propriul Său sânge, fără să-I fie cerut; iar sângele Lui a fost preț de răscumpărare pentru noi.
Sufletul Domnului n-a fost ținut în iad ca sufletele celorlalți sfinți. Cum putea, oare, să fie ținut, o dată ce n-avea asupra Lui, ca ceilalți drepți, nimic din păcatul strămoșesc?
Dar nici dușmanul nostru, diavolul, n-a luat sângele prin care am fost răscumpărați, cu toate că noi eram în stăpânirea lui. Cum putea, oare, să ia sângele Lui din altă parte decât de la Dumnezeu? Dar, oare, tâlharul de diavol putea să-L ia chiar pe Dumnezeu?
Domnul nostru Iisus Hristos a locuit trupește în mormânt și cu Dumnezeirea, care era strâns unită cu trupul. A fost împreună cu tâlharul în rai; a fost și în iad, după cum s-a spus, împreună cu sufletul Lui îndumnezeit. Într-un chip mai presus de fire Hristos Dumnezeu necuprins era cu Tatăl, împărățind împreună cu Duhul. Era pretutindeni.
Dumnezeirea n-a suferit nimic în mormânt, după cum n-a suferit nimic pe Cruce. Trupul Domnului a suferit și stricăciune, adică despărțirea sufletului de trup, dar nicidecum stricăciune în înțelesul unei putreziri a trupului și o nimicire desăvârșită a mădularelor.
Iar Iosif, coborând de pe Cruce sfântul trup al Domnului, l-a înmormântat într-un mormânt nou, astupând cu o piatră intrarea mormântului. în adevăr, iudeii s-au dus Vineri la Pilat și i-au spus:
«Ne-am adus aminte că înșelătorul acela a spus pe când trăia că după trei zile se va scula. Ni se pare că este bine ca prin puterea ta să poruncești să se întărească mormântul cu ostași».
Dacă este un înșelător, pentru ce, iudeilor, I-ați ascultat cu râvnă cuvintele Lui pe când trăia? Dar când a spus Hristos: «Mă voi scula»? Poate că iudeii au scos asta din pilda cu Iona. Negreșit ei sunt fără de judecată când cer să fie întărit mormântul ca să nu se fure cumva trupul. O, cât sunt de lipsiți de judecată! Nu știau că ceea ce făceau în sprijinul lor, o făceau împotriva lor!
Pilat a dat poruncă, și ei împreună cu o ceată de ostași au întărit mormântul și l-au și pecetluit. S-a făcut asta pentru a nu se pune la îndoială învierea Domnului, o dată ce erau străine și paza și pecetea.
Dar deodată iadul se strânge și se cutremură, când simte puterea mai tare a Domnului; și după puțină vreme S-a sculat Hristos, piatra cea tare și din capul unghiului, și a scos pe cei ținuți din veac din iad.
Cu pogorârea Ta nespusă, Hristoase Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi. Amin.
Cele patruzeci de zile ale Postului Mare întrec pe celelalte zile; iar săptămâna mare este cea mai importantă; și iarăși săptămâna mare culminează cu Sfânta și Marea zi de Sâmbătă.
Se numește săptămâna mare nu pentru că zilele ei ar fi mai mari sau ar avea mai multe ceasuri, ci pentru că de-a lungul ei s-au săvârșit, și mai cu seamă azi, minunile mari și mai presus de fire și faptele neobișnuite ale Mântuitorului nostru.
Căci, după cum la întâia facere a lumii, Dumnezeu, săvârșind toate lucrurile, și în urmă, în ziua a șasea, a creat pe om, făptura cea mai de seamă, iar în ziua a șaptea S-a odihnit de toate lucrurile Lui și a sfințit ziua, numind-o Sâmbătă, care se tâlcuiește odihnă, tot așa și la facerea lumii celei spirituale, săvârșind toate în chipul cel mai bun, în ziua a șasea a creat din nou pe omul stricat și, înnoindu-l iarăși prin Crucea cea de viață purtătoare, S-a odihnit încă o dată cu o odihnă desăvârșită, de toate lucrurile Lui, dătătoare de viață și mântuitoare.
Cuvântul lui Dumnezeu a stat cu trupul în mormânt, iar cu sufletul Lui curat și dumnezeiesc Se pogoară și în iad.
Sufletul a fost despărțit prin moarte de trup și l-a dat în mâinile Tatălui.
Tot Tatălui I-a dat și propriul Său sânge, fără să-I fie cerut; iar sângele Lui a fost preț de răscumpărare pentru noi.
Sufletul Domnului n-a fost ținut în iad ca sufletele celorlalți sfinți. Cum putea, oare, să fie ținut, o dată ce n-avea asupra Lui, ca ceilalți drepți, nimic din păcatul strămoșesc?
Dar nici dușmanul nostru, diavolul, n-a luat sângele prin care am fost răscumpărați, cu toate că noi eram în stăpânirea lui. Cum putea, oare, să ia sângele Lui din altă parte decât de la Dumnezeu? Dar, oare, tâlharul de diavol putea să-L ia chiar pe Dumnezeu?
Domnul nostru Iisus Hristos a locuit trupește în mormânt și cu Dumnezeirea, care era strâns unită cu trupul. A fost împreună cu tâlharul în rai; a fost și în iad, după cum s-a spus, împreună cu sufletul Lui îndumnezeit. Într-un chip mai presus de fire Hristos Dumnezeu necuprins era cu Tatăl, împărățind împreună cu Duhul. Era pretutindeni.
Dumnezeirea n-a suferit nimic în mormânt, după cum n-a suferit nimic pe Cruce. Trupul Domnului a suferit și stricăciune, adică despărțirea sufletului de trup, dar nicidecum stricăciune în înțelesul unei putreziri a trupului și o nimicire desăvârșită a mădularelor.
Iar Iosif, coborând de pe Cruce sfântul trup al Domnului, l-a înmormântat într-un mormânt nou, astupând cu o piatră intrarea mormântului. în adevăr, iudeii s-au dus Vineri la Pilat și i-au spus:
«Ne-am adus aminte că înșelătorul acela a spus pe când trăia că după trei zile se va scula. Ni se pare că este bine ca prin puterea ta să poruncești să se întărească mormântul cu ostași».
Dacă este un înșelător, pentru ce, iudeilor, I-ați ascultat cu râvnă cuvintele Lui pe când trăia? Dar când a spus Hristos: «Mă voi scula»? Poate că iudeii au scos asta din pilda cu Iona. Negreșit ei sunt fără de judecată când cer să fie întărit mormântul ca să nu se fure cumva trupul. O, cât sunt de lipsiți de judecată! Nu știau că ceea ce făceau în sprijinul lor, o făceau împotriva lor!
Pilat a dat poruncă, și ei împreună cu o ceată de ostași au întărit mormântul și l-au și pecetluit. S-a făcut asta pentru a nu se pune la îndoială învierea Domnului, o dată ce erau străine și paza și pecetea.
Dar deodată iadul se strânge și se cutremură, când simte puterea mai tare a Domnului; și după puțină vreme S-a sculat Hristos, piatra cea tare și din capul unghiului, și a scos pe cei ținuți din veac din iad.
Cu pogorârea Ta nespusă, Hristoase Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi. Amin.
16.04.202503:00
În Sfânta și Marea Miercuri Părinții au hotărât să o pomenească pe femeia cea păcătoasă care a uns cu mir pe Domnul, pentru că lucrul aceasta s-a întâmplat cu puțin înainte de mântuitoarea Sa patimă.
Când Iisus S-a suit în Ierusalim și era în casa lui Simon leprosul, o femeie s-a apropiat de El și a turnat pe capul Lui acel mir de mare preț. Pomenirea ei s-a pus în această zi pentru ca după cuvântul Mântuitorului să se predice pretutindenea și tuturor fapta ei cea plină de învățătură.
Ce a îndemnat-o, oare, la asta? Dragostea pe care ea a văzut că o are Hristos pentru toți, prietenia Lui cu toți oamenii și mai cu seamă faptul de acum, când L-a văzut că intră în casa unui lepros, pe care legea îl socotea necurat și poruncea să fie îndepărtat dintre oameni.
Se gândea că-i va vindeca și boala ei, după cum a vindecat-o pe a aceluia. Și pe când ședea la masă, I-a turnat pe capul Lui mir în valoare cam de trei sute de dinari. Ucenicii au certat-o.
Hristos însă i-a luat apărarea ca să nu îndepărteze gândul ei cel bun. El spune apoi de îngroparea Sa spre a întoarce pe Iuda de la vânzare și a învrednici pe femeie de marea cinste de a se propovădui pretutindeni, în toată lumea, fapta ei bună.
Femeia aceasta pare că este una și aceeași la toți Evangheliștii, dar nu este așa. La Evanghelistul Ioan însă nu e vorba de această femeie, ci de altă femeie, care are o viață curată, Măria, sora lui Lazăr, pe care n-ar fi iubit-o Hristos de-ar fi fost o păcătoasă.
Măria, spre deosebire de celelalte, cu șase zile înainte de Paști, pe când Domnul ședea la masă în casa ei din Betania, a întrebuințat mir și l-a turnat pe dumnezeieștile Lui picioare și I le-a șters cu părul capului ei, arătând față de Hristos un respect nespus de mare.
Ea știa bine că la jertfe se aducea untdelemn lui Dumnezeu, preoții se sfințeau cu mir, iar Iacov altădată a uns cu untdelemn stâlpul înălțat lui Dumnezeu. I-a adus Lui acest mir pentru că l-a sculat din morți pe fratele ei. De asta Domnul nu-i făgăduiește vreo răsplată, doar Iuda murmură, din cauza iubirii de arginți.
Cealaltă femeie, adică cea păcătoasă, după cum au istorisit Matei și Marcu, a turnat mirul de preț pe capul lui Iisus, cu două zile înainte de Paști, când El era tot în Ierusalim și tot când stătea la masă, dar în casa lui Simon leprosul. Pe această femeie și ucenicii s-au supărat, pentru că se gândeau la dorința Lui de a face milostenie. Mai mult: ei i s-a dat și răsplata de a se duce vestea despre fapta sa bună în toată lumea. Hrisostom spune că este vorba de două femei.
Sunt însă unii care spun că e vorba de trei femei: două cele amintite mai sus, iar o a treia cu mult înainte de ele: ea a venit în casa fariseului Simon, nu a lui Simon leprosul; i-a turnat Domnului mir pe picioare; de fapta ei s-a scandalizat numai fariseul; și ei i se dăruiește iertarea păcatelor. Despre ea amintește doar Luca, pe la mijlocul Evangheliei sale.
După ce istorisește fapta acestei femei păcătoase, adaugă: «După aceasta Iisus a mers prin orașe și sate, binevestind și propovăduind împărăția Iui Dumnezeu». Observăm că fapta acestei femei nu s-a întâmplat în timpul Patimilor.
Din cauza timpului, a persoanelor, a caselor și a chipului în care au turnat mirul rezultă că au fost trei femei: două păcătoase, iar a treia sora lui Lazăr, Măria. Casele erau una a fariseului Simon, alta a lui Simon leprosul în Betania și alta a surorilor lui Lazăr, Măria și Marta, tot în Betania.
Hristos a luat deci parte la două cine în Betania: una cu șase zile înainte de Paști, în casa lui Lazăr, când a mâncat împreună cu El și Lazăr.
«Cu șase zile înainte de Paști, a venit Iisus în Betania, unde era Lazăr, cel ce murise și pe care Hristos I-a înviat din morți. Și I-au făcut Lui acolo cină și Marta slujea, iar Lazăr era unul din cei ce ședeau cu El la masă. Iar Măria, luând o litră de nard curat de mare preț, a uns picioarele lui Iisus, și I-a șters picioarele Lui cu părul capului ei».
Când Iisus S-a suit în Ierusalim și era în casa lui Simon leprosul, o femeie s-a apropiat de El și a turnat pe capul Lui acel mir de mare preț. Pomenirea ei s-a pus în această zi pentru ca după cuvântul Mântuitorului să se predice pretutindenea și tuturor fapta ei cea plină de învățătură.
Ce a îndemnat-o, oare, la asta? Dragostea pe care ea a văzut că o are Hristos pentru toți, prietenia Lui cu toți oamenii și mai cu seamă faptul de acum, când L-a văzut că intră în casa unui lepros, pe care legea îl socotea necurat și poruncea să fie îndepărtat dintre oameni.
Se gândea că-i va vindeca și boala ei, după cum a vindecat-o pe a aceluia. Și pe când ședea la masă, I-a turnat pe capul Lui mir în valoare cam de trei sute de dinari. Ucenicii au certat-o.
Hristos însă i-a luat apărarea ca să nu îndepărteze gândul ei cel bun. El spune apoi de îngroparea Sa spre a întoarce pe Iuda de la vânzare și a învrednici pe femeie de marea cinste de a se propovădui pretutindeni, în toată lumea, fapta ei bună.
Femeia aceasta pare că este una și aceeași la toți Evangheliștii, dar nu este așa. La Evanghelistul Ioan însă nu e vorba de această femeie, ci de altă femeie, care are o viață curată, Măria, sora lui Lazăr, pe care n-ar fi iubit-o Hristos de-ar fi fost o păcătoasă.
Măria, spre deosebire de celelalte, cu șase zile înainte de Paști, pe când Domnul ședea la masă în casa ei din Betania, a întrebuințat mir și l-a turnat pe dumnezeieștile Lui picioare și I le-a șters cu părul capului ei, arătând față de Hristos un respect nespus de mare.
Ea știa bine că la jertfe se aducea untdelemn lui Dumnezeu, preoții se sfințeau cu mir, iar Iacov altădată a uns cu untdelemn stâlpul înălțat lui Dumnezeu. I-a adus Lui acest mir pentru că l-a sculat din morți pe fratele ei. De asta Domnul nu-i făgăduiește vreo răsplată, doar Iuda murmură, din cauza iubirii de arginți.
Cealaltă femeie, adică cea păcătoasă, după cum au istorisit Matei și Marcu, a turnat mirul de preț pe capul lui Iisus, cu două zile înainte de Paști, când El era tot în Ierusalim și tot când stătea la masă, dar în casa lui Simon leprosul. Pe această femeie și ucenicii s-au supărat, pentru că se gândeau la dorința Lui de a face milostenie. Mai mult: ei i s-a dat și răsplata de a se duce vestea despre fapta sa bună în toată lumea. Hrisostom spune că este vorba de două femei.
Sunt însă unii care spun că e vorba de trei femei: două cele amintite mai sus, iar o a treia cu mult înainte de ele: ea a venit în casa fariseului Simon, nu a lui Simon leprosul; i-a turnat Domnului mir pe picioare; de fapta ei s-a scandalizat numai fariseul; și ei i se dăruiește iertarea păcatelor. Despre ea amintește doar Luca, pe la mijlocul Evangheliei sale.
După ce istorisește fapta acestei femei păcătoase, adaugă: «După aceasta Iisus a mers prin orașe și sate, binevestind și propovăduind împărăția Iui Dumnezeu». Observăm că fapta acestei femei nu s-a întâmplat în timpul Patimilor.
Din cauza timpului, a persoanelor, a caselor și a chipului în care au turnat mirul rezultă că au fost trei femei: două păcătoase, iar a treia sora lui Lazăr, Măria. Casele erau una a fariseului Simon, alta a lui Simon leprosul în Betania și alta a surorilor lui Lazăr, Măria și Marta, tot în Betania.
Hristos a luat deci parte la două cine în Betania: una cu șase zile înainte de Paști, în casa lui Lazăr, când a mâncat împreună cu El și Lazăr.
«Cu șase zile înainte de Paști, a venit Iisus în Betania, unde era Lazăr, cel ce murise și pe care Hristos I-a înviat din morți. Și I-au făcut Lui acolo cină și Marta slujea, iar Lazăr era unul din cei ce ședeau cu El la masă. Iar Măria, luând o litră de nard curat de mare preț, a uns picioarele lui Iisus, și I-a șters picioarele Lui cu părul capului ei».
30.03.202503:04
Sfântul Ioan Scărarul a viețuit între anii 578 şi 649. A intrat în cinul monahal la vârsta de 16 ani.
Sfântul Ioan Scărarul l-a avut ca povățuitor pe Cuviosul Macarie timp de 19 ani.
După moartea părintelui său duhovnicesc, Sfantul Ioan s-a retras într-o peșteră, unde a dus o viață aspră vreme de 40 de ani.
El este autorul lucrării Scara, carte care ne descrie viața duhovnicească sub forma unei scări cu 30 de trepte care duc spre Dumnezeu.
Scara a fost tradusă în limba română de părintele Dumitru Staniloae și se află în volumul al IX-lea al Filocaliei.
Biserica i-a închinat Sfântului Ioan Scărarul a patra duminică din Postul Sfintelor Paști.
Sfântul Ioan Scărarul mai este cunoscut sub numele de Ioan Sinaitul, datorită faptului că a fost egumen la Manastirea Sinai.
Pentru erudiția și cultura sa este numit și Ioan Scolasticul.
Numele de Scărarul sau Climacus vine de la principala sa operă, intitulată Scara Paradisului.
Sfântul Ioan Scărarul l-a avut ca povățuitor pe Cuviosul Macarie timp de 19 ani.
După moartea părintelui său duhovnicesc, Sfantul Ioan s-a retras într-o peșteră, unde a dus o viață aspră vreme de 40 de ani.
El este autorul lucrării Scara, carte care ne descrie viața duhovnicească sub forma unei scări cu 30 de trepte care duc spre Dumnezeu.
Scara a fost tradusă în limba română de părintele Dumitru Staniloae și se află în volumul al IX-lea al Filocaliei.
Biserica i-a închinat Sfântului Ioan Scărarul a patra duminică din Postul Sfintelor Paști.
Sfântul Ioan Scărarul mai este cunoscut sub numele de Ioan Sinaitul, datorită faptului că a fost egumen la Manastirea Sinai.
Pentru erudiția și cultura sa este numit și Ioan Scolasticul.
Numele de Scărarul sau Climacus vine de la principala sa operă, intitulată Scara Paradisului.
18.03.202504:00
Sfântul Chiril s-a născut la Ierusalim, în anul 315 după Hristos, în timpul domniei împăratului Constantin cel Mare.
Sfântul Chiril a fost hirotonit diacon de către Macarie al Ierusalimului și preot de episcopul Maxim II.
În legătură cu hirotonirea sa ca episcop, în anul 348, de către Acaciu, episcop arian, există semne de întrebare. Cum putea un episcop arian să numească pe cineva care nu-i împărtășea învățătura?
După numirea sa pe scaunul episcopal al Ierusalimului a izbucnit un conflict deschis pentru supremație între Acaciu și Chiril, acesta din urmă pretinzând primatul deoarece scaunul de la Ierusalim era apostolic.
Cearta a dus la exilarea de trei ori a lui Chiril. Exilurile lui Chiril determină Sinodul de la Antiohia din 379 să-l trimită pe Sfântul Grigorie de Nyssa să cerceteze această situație.
Sfântul Grigorie mărturisește că Biserica de la Ierusalim are parte de o credință sănătoasă.
Sfântul Chiril participă la Sinodul II ecumenic de la Constantinopol din 381, unde își mărturisește ortodoxia credinței.
Sfântul Chiril a avut de dus două lupte grele în viața lui: una împotriva ereticilor arieni care deveniseră foarte puternici în timpul domniei lui Constantius (fiul Marelui Constantin), iar cealaltă împotriva evreilor care, în timpul lui Iulian Apostatul (nepotul Marelui Constantin), aveau privilegii și puteri mari.
Sfântul Chiril a trecut la cele veșnice în anul 386, în timpul domniei împăratului Teodosie cel Mare.
Sfântul Chiril a fost hirotonit diacon de către Macarie al Ierusalimului și preot de episcopul Maxim II.
În legătură cu hirotonirea sa ca episcop, în anul 348, de către Acaciu, episcop arian, există semne de întrebare. Cum putea un episcop arian să numească pe cineva care nu-i împărtășea învățătura?
După numirea sa pe scaunul episcopal al Ierusalimului a izbucnit un conflict deschis pentru supremație între Acaciu și Chiril, acesta din urmă pretinzând primatul deoarece scaunul de la Ierusalim era apostolic.
Cearta a dus la exilarea de trei ori a lui Chiril. Exilurile lui Chiril determină Sinodul de la Antiohia din 379 să-l trimită pe Sfântul Grigorie de Nyssa să cerceteze această situație.
Sfântul Grigorie mărturisește că Biserica de la Ierusalim are parte de o credință sănătoasă.
Sfântul Chiril participă la Sinodul II ecumenic de la Constantinopol din 381, unde își mărturisește ortodoxia credinței.
Sfântul Chiril a avut de dus două lupte grele în viața lui: una împotriva ereticilor arieni care deveniseră foarte puternici în timpul domniei lui Constantius (fiul Marelui Constantin), iar cealaltă împotriva evreilor care, în timpul lui Iulian Apostatul (nepotul Marelui Constantin), aveau privilegii și puteri mari.
Sfântul Chiril a trecut la cele veșnice în anul 386, în timpul domniei împăratului Teodosie cel Mare.
09.03.202504:03
Sfinții patruzeci de Mucenici au trăit pe vremea crudului împărat Liciniu (308-324).
Toți erau din părţile Capadociei, şi toţi din aceeaşi ceată de ostaşi creştini, bărbaţi viteji şi vrednici în războaie.
Conducătorul oştirii lor era Agricola, om păgân şi rău din fire, iar locul slujbei lor ostăşeşti era cetatea Sevastia, din Armenia.
Aflând Agricola de credinţa lor creştină, a dat poruncă să fie aduşi în faţa lui şi le-a spus:
,,Cum v-aţi arătat ascultători către mai-marii voştri în războaie, aşa să ascultaţi şi acum porunca împăratului, aducând jertfă zeilor”.
La acest îndemn, Chirion, căpetenia celor patruzeci, a răspuns:
,,Cum am luptat şi am biruit pe vrăjmaşi pentru împăratul pământesc, tot aşa voim să luptăm şi pentru Împăratul ceresc, împotriva vrăjmaşilor Lui”.
Pentru acest răspuns au fost închişi în temniţă, să se răzgândească. Ei n-au încetat a se ruga fierbinte lui Hristos, să-i întărească pentru mărturisirea cea adevărată.
Drept aceea, toate amăgirile, toate făgăduinţele şi toate ameninţările nu i-au clintit în credinţa lor.
Venind în Sevastia un mare conducător de oaste, anume Lisie, acesta le-a poruncit din nou să aducă jertfă zeilor.
Cu aceeaşi nestrămutată credinţă, ostaşii creştini s-au împotrivit.
Înfuriat peste fire, căpetenia a poruncit să fie dezbrăcaţi şi siliţi să intre într-un lac aproape îngheţat, pentru că era iarnă, iar pe maluri au pus păzitori, ca nimeni din ei să nu fugă.
Unul dintre ostaşi, nemaiputând îndura gerul, a primit să aducă jertfa ce i se cerea.
Dar, ieşind din apa îngheţată şi intrând în baia caldă, anume pregătită, acesta a murit îndată.
Mucenicii, după o noapte întreagă petrecută în iezerul îngheţat, erau încă vii şi se rugau.
Atunci s-au arătat patruzeci de cununi strălucitoare peste capetele lor, însă una stătea în văzduh, deoarece fusese pregătită pentru cel ce se lepădase.
Văzând aceasta, temnicerul Aglaie a mărturisit cu glas tare: ,,Şi eu sunt creştin”, şi a sărit în apa cea îngheţată, făcându-se părtaş muceniceştilor pătimiri şi întregind ceata celor patruzeci, în locul celui ce se lepădase de Hristos.
Au fost, apoi, scoşi din apă şi li s-au sfărâmat gleznele cu ciocane grele şi, fiind arşi de vii, au primit cununa Mucenicilor.
Iar numele lor sunt: Chirion, Candid, Domnos, Isihie, Iraclie, Smaragd, Evnoic, Valent, Vivian, Claudiu, Prisc, Teodul, Eutihie, Ioan, Xantie, Ilian, Sisinie, Aghie, Aetie, Flavie, Acachie, Ecdichie, Lisimah, Alexandru, Ilie, Gorgonie, Teofil, Dometian, Caius, Leontie, Atanasie, Chiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie, Filoctimon, Severian, Hudion, Meliton şi Aglaie.
Moaştele lor, câte au rămas din foc, au fost înmormântate la Sevastia, apoi s-au împărţit în toată lumea creştină.
O parte din ele se găseşte la Mănăstirea Antim din Bucureşti, ca şi la alte sfinte locaşuri din ţara noastră.
https://t.me/Acatiste/66
Toți erau din părţile Capadociei, şi toţi din aceeaşi ceată de ostaşi creştini, bărbaţi viteji şi vrednici în războaie.
Conducătorul oştirii lor era Agricola, om păgân şi rău din fire, iar locul slujbei lor ostăşeşti era cetatea Sevastia, din Armenia.
Aflând Agricola de credinţa lor creştină, a dat poruncă să fie aduşi în faţa lui şi le-a spus:
,,Cum v-aţi arătat ascultători către mai-marii voştri în războaie, aşa să ascultaţi şi acum porunca împăratului, aducând jertfă zeilor”.
La acest îndemn, Chirion, căpetenia celor patruzeci, a răspuns:
,,Cum am luptat şi am biruit pe vrăjmaşi pentru împăratul pământesc, tot aşa voim să luptăm şi pentru Împăratul ceresc, împotriva vrăjmaşilor Lui”.
Pentru acest răspuns au fost închişi în temniţă, să se răzgândească. Ei n-au încetat a se ruga fierbinte lui Hristos, să-i întărească pentru mărturisirea cea adevărată.
Drept aceea, toate amăgirile, toate făgăduinţele şi toate ameninţările nu i-au clintit în credinţa lor.
Venind în Sevastia un mare conducător de oaste, anume Lisie, acesta le-a poruncit din nou să aducă jertfă zeilor.
Cu aceeaşi nestrămutată credinţă, ostaşii creştini s-au împotrivit.
Înfuriat peste fire, căpetenia a poruncit să fie dezbrăcaţi şi siliţi să intre într-un lac aproape îngheţat, pentru că era iarnă, iar pe maluri au pus păzitori, ca nimeni din ei să nu fugă.
Unul dintre ostaşi, nemaiputând îndura gerul, a primit să aducă jertfa ce i se cerea.
Dar, ieşind din apa îngheţată şi intrând în baia caldă, anume pregătită, acesta a murit îndată.
Mucenicii, după o noapte întreagă petrecută în iezerul îngheţat, erau încă vii şi se rugau.
Atunci s-au arătat patruzeci de cununi strălucitoare peste capetele lor, însă una stătea în văzduh, deoarece fusese pregătită pentru cel ce se lepădase.
Văzând aceasta, temnicerul Aglaie a mărturisit cu glas tare: ,,Şi eu sunt creştin”, şi a sărit în apa cea îngheţată, făcându-se părtaş muceniceştilor pătimiri şi întregind ceata celor patruzeci, în locul celui ce se lepădase de Hristos.
Au fost, apoi, scoşi din apă şi li s-au sfărâmat gleznele cu ciocane grele şi, fiind arşi de vii, au primit cununa Mucenicilor.
Iar numele lor sunt: Chirion, Candid, Domnos, Isihie, Iraclie, Smaragd, Evnoic, Valent, Vivian, Claudiu, Prisc, Teodul, Eutihie, Ioan, Xantie, Ilian, Sisinie, Aghie, Aetie, Flavie, Acachie, Ecdichie, Lisimah, Alexandru, Ilie, Gorgonie, Teofil, Dometian, Caius, Leontie, Atanasie, Chiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie, Filoctimon, Severian, Hudion, Meliton şi Aglaie.
Moaştele lor, câte au rămas din foc, au fost înmormântate la Sevastia, apoi s-au împărţit în toată lumea creştină.
O parte din ele se găseşte la Mănăstirea Antim din Bucureşti, ca şi la alte sfinte locaşuri din ţara noastră.
https://t.me/Acatiste/66
07.12.202404:02
Sfânta Muceniţă Filofteia de la Curtea de Argeș a trăit în sec. al XIII-lea, în sudul Dunării, însă nu se știe cu exactitate dacă provenea din neam de români sau de bulgari.
Numele său în limba greacă înseamnă iubitoare de Dumnezeu.
Pentru că a dovedit milă față de oamenii sărmani, a fost omorâtă de tatăl său, la vârsta de numai 12 ani.
Chiar dacă moaștele sale se află la Curtea de Argeș de la sfârșitul sec. al XIV-lea, abia în anul 1950 Sinodul BOR a decis generalizarea cultului Sfintei Filofteia.
Istoria arată că moaștele Sfintei Filofteia au fost duse inițial la Târnovo, unde au rămas până în anul 1393.
În acel an, Țaratul bulgar a fost ocupat de turci, care au și ars orașul.
Pentru a le feri de profanare, moaștele au fost duse la Vidin, unde au stat puțin timp, probabil până în 1396.
După înfrângerea armatelor creștine la Nikopole, crescând amenințarea turcă, moaștele au fost oferite domnitorului Țării Românești, Mircea cel Bătrân (1386-1418).
Acesta le-a așezat în vechea ctitorie domnească, cu hramul Sf. Nicolae, de la Curtea de Argeș, pe atunci catedrală mitropolitană.
În acest fel se explică și alegerea zilei de 7 decembrie drept zi de pomenire (imediat după ziua hramului).
După construirea noii biserici de către Neagoe Basarab, sfințită la 15 august 1517, moaștele au fost așezate aici a doua zi, cand s-a făcut și proclamarea canonizarii Sfântului Ierarh Nifon al Constantinopolului (prima canonizare la noi).
Moaștele au rămas la Curtea de Argeș până în 1893, când, datorită stării avansate de degradare a bisericii, au fost mutate în bisericile Sf. Gheorghe și Adormirea Maicii Domnului - Olari, din aceeași localitate.
În timpul primului război mondial, datorită mutării frontului în apropierea acestei localități, moaștele au fost duse în paraclisul Mănăstirii Antim din București.
După terminarea războiului, au fost readuse la Curtea de Argeș, iar din 1949 se află în paraclisul acestei mănăstiri.
https://t.me/Acatiste/26
Numele său în limba greacă înseamnă iubitoare de Dumnezeu.
Pentru că a dovedit milă față de oamenii sărmani, a fost omorâtă de tatăl său, la vârsta de numai 12 ani.
Chiar dacă moaștele sale se află la Curtea de Argeș de la sfârșitul sec. al XIV-lea, abia în anul 1950 Sinodul BOR a decis generalizarea cultului Sfintei Filofteia.
Istoria arată că moaștele Sfintei Filofteia au fost duse inițial la Târnovo, unde au rămas până în anul 1393.
În acel an, Țaratul bulgar a fost ocupat de turci, care au și ars orașul.
Pentru a le feri de profanare, moaștele au fost duse la Vidin, unde au stat puțin timp, probabil până în 1396.
După înfrângerea armatelor creștine la Nikopole, crescând amenințarea turcă, moaștele au fost oferite domnitorului Țării Românești, Mircea cel Bătrân (1386-1418).
Acesta le-a așezat în vechea ctitorie domnească, cu hramul Sf. Nicolae, de la Curtea de Argeș, pe atunci catedrală mitropolitană.
În acest fel se explică și alegerea zilei de 7 decembrie drept zi de pomenire (imediat după ziua hramului).
După construirea noii biserici de către Neagoe Basarab, sfințită la 15 august 1517, moaștele au fost așezate aici a doua zi, cand s-a făcut și proclamarea canonizarii Sfântului Ierarh Nifon al Constantinopolului (prima canonizare la noi).
Moaștele au rămas la Curtea de Argeș până în 1893, când, datorită stării avansate de degradare a bisericii, au fost mutate în bisericile Sf. Gheorghe și Adormirea Maicii Domnului - Olari, din aceeași localitate.
În timpul primului război mondial, datorită mutării frontului în apropierea acestei localități, moaștele au fost duse în paraclisul Mănăstirii Antim din București.
După terminarea războiului, au fost readuse la Curtea de Argeș, iar din 1949 se află în paraclisul acestei mănăstiri.
https://t.me/Acatiste/26
18.04.202503:03
Evanghelistul a amintit de amestecul de aloe și smirnă; aceste mirodenii aveau însușirea de a lipi; și s-a întrebuințat amestecul de smirnă și aloe ca să nu se creadă că a fost furat atunci când vor vedea giulgiurile și mahrama lăsate în mormânt.
Într-adevăr, cum ar fi fost cu putință furtul, o dată ce smirna și aloea nu mai lăsau să se dezlipească giulgiurile de trup, deoarece se făceau una cu trupul, ca și cam s-ar fi născut o dată cu el?
Toate aceste fapte minunate s-au întâmplat Vineri. Pentru aceasta purtătorii de Dumnezeu Părinți au rânduit ca Vineri să se facă pomenire de toate acestea cu zdrobire de inimă și cu umilință.
Trebuie să se știe că Domnul a fost răstignit în ziua a șasea a săptămânii, adică Vineri, pentru motivul că la creație omul a fost făcut în ziua a șasea. A fost răstignit în ceasul al șaselea din zi, pentru că în acest ceas, după cum se spune, și Adam și-a întins mâinile, și a luat fructul din pomul oprit și a murit. Pentru aceasta trebuia să fie recreat omul în același ceas în care a fost zdrobit.
A fost răstignit în grădină, pentru că și Adam a călcat porunca în grădina raiului. Băutura amară pe care a gustat-o Hristos preînchipuia gustarea lui Adam.
Loviturile cu palmele arătau slobozirea noastră. Scuiparea și purtarea necinstită cu El arătau cinstirea noastră. Cununa cu spini, îndepărtarea blestemului, hlamida de purpură, îmbrăcămintea împărătească, în locul hainelor de piele.
Piroanele, desăvârșita nemișcare a păcatului nostru. Crucea, pomul cel din rai. Coasta împunsă preînchipuia coasta lui Adam din care a fost făcută Eva, prin care a venit călcarea poruncii. Sulița arată că îndepărtează de la mine sabia cea de foc.
Apa din coastă este icoana botezului. Sângele și trestia ne arată că Hristos ne-a dăruit, scriind cu litere roșii, vechea patrie. Se spune că în locul în care a fost răstignit Hristos, se afla căpățâna lui Adam.
Pricina pentru care locul în care a fost răstignit Domnul se numește locul Căpățânii este aceasta: pe vremea potopului, căpățâna lui Adam a fost scoasă afară din pământ și colinda de colo-colo despuiată de carne și stingheră; era o vedenie îngrozitoare pentru cei care o vedeau.
Solomon, din respect pentru strămoș, împreună cu toată oastea, a acoperit-o cu foarte multe pietre. De asta a și fost numit de atunci locul acela: «pardosit cu pietre». Unii sfinți aleși spun, pe temeiul predaniei, că și Adam a fost îngropat acolo de un înger.
Așadar, acolo unde era stârvul, acolo s-a așezat vulturul Hristos, veșnicul împărat. Noul Adam a tămăduit prin lemn pe vechiul Adam, ce căzuse prin lemn.
Prin milostivirea Ta cea mai presus de fire, Hristoase Dumnezeule, miluiește-ne pe noi. Amin.
Într-adevăr, cum ar fi fost cu putință furtul, o dată ce smirna și aloea nu mai lăsau să se dezlipească giulgiurile de trup, deoarece se făceau una cu trupul, ca și cam s-ar fi născut o dată cu el?
Toate aceste fapte minunate s-au întâmplat Vineri. Pentru aceasta purtătorii de Dumnezeu Părinți au rânduit ca Vineri să se facă pomenire de toate acestea cu zdrobire de inimă și cu umilință.
Trebuie să se știe că Domnul a fost răstignit în ziua a șasea a săptămânii, adică Vineri, pentru motivul că la creație omul a fost făcut în ziua a șasea. A fost răstignit în ceasul al șaselea din zi, pentru că în acest ceas, după cum se spune, și Adam și-a întins mâinile, și a luat fructul din pomul oprit și a murit. Pentru aceasta trebuia să fie recreat omul în același ceas în care a fost zdrobit.
A fost răstignit în grădină, pentru că și Adam a călcat porunca în grădina raiului. Băutura amară pe care a gustat-o Hristos preînchipuia gustarea lui Adam.
Loviturile cu palmele arătau slobozirea noastră. Scuiparea și purtarea necinstită cu El arătau cinstirea noastră. Cununa cu spini, îndepărtarea blestemului, hlamida de purpură, îmbrăcămintea împărătească, în locul hainelor de piele.
Piroanele, desăvârșita nemișcare a păcatului nostru. Crucea, pomul cel din rai. Coasta împunsă preînchipuia coasta lui Adam din care a fost făcută Eva, prin care a venit călcarea poruncii. Sulița arată că îndepărtează de la mine sabia cea de foc.
Apa din coastă este icoana botezului. Sângele și trestia ne arată că Hristos ne-a dăruit, scriind cu litere roșii, vechea patrie. Se spune că în locul în care a fost răstignit Hristos, se afla căpățâna lui Adam.
Pricina pentru care locul în care a fost răstignit Domnul se numește locul Căpățânii este aceasta: pe vremea potopului, căpățâna lui Adam a fost scoasă afară din pământ și colinda de colo-colo despuiată de carne și stingheră; era o vedenie îngrozitoare pentru cei care o vedeau.
Solomon, din respect pentru strămoș, împreună cu toată oastea, a acoperit-o cu foarte multe pietre. De asta a și fost numit de atunci locul acela: «pardosit cu pietre». Unii sfinți aleși spun, pe temeiul predaniei, că și Adam a fost îngropat acolo de un înger.
Așadar, acolo unde era stârvul, acolo s-a așezat vulturul Hristos, veșnicul împărat. Noul Adam a tămăduit prin lemn pe vechiul Adam, ce căzuse prin lemn.
Prin milostivirea Ta cea mai presus de fire, Hristoase Dumnezeule, miluiește-ne pe noi. Amin.
14.04.202503:03
În Sfânta și Marea Luni se face pomenirea fericitului losif cel preafrumos și a smochinului care s-a uscat prin blestemul Domnului. De astăzi încep Sfintele Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos.
Iosif a fost fiul mai mic al patriarhului Iacov, născut din Rahila. Invidiat de frații săi, a fost ascuns mai întâi într-o groapă. Tatăl lui este înșelat de fiii lui printr-o haină muiată în sânge, spunându-i-se că a fost răpit și a fost mâncat de fiare sălbatice.
A fost apoi vândut ismailiților cu treizeci de arginți, iar aceștia la rândul lor îl vând lui Putifar, mai-marele eunucilor faraonului Egiptului. Pentru că stăpâna lui s-a mâniat pe el din pricina curățeniei tânărului, că n-a voit să săvârșească nelegiuirea, a fugit lăsând în mâna ei haina sa.
Ea l-a vorbit de rău stăpânului său, așa că Iosif a căpătat temniță grea și lanțuri. Apoi, în urma tălmăcirii unor visuri, a fost scos din închisoare, înfățișat faraonului și a fost pus domn peste tot Egiptul. Cu prilejul împărțirii grâului a fost cunoscut iarăși de frații săi. Trăind într-un chip minunat, a murit în Egipt și s-a arătat un mare înțelept.
Iosif este preînchipuirea lui Hristos. Și Hristos a fost invidiat de iudeii cei de același neam cu El, a fost vândut de ucenicul Lui cu treizeci de arginți, a fost închis într-o groapă întunecoasă, în mormânt. Sculându-se de acolo prin El Însuși, împărățește peste Egipt, adică peste tot păcatul, îl învinge cu putere, conduce toată lumea și ca un iubitor de oameni ne răscumpără prin darea hranei celei de Taină, dându-se pe El Însuși pentru noi și ne hrănește cu pâinea cerească, cu Trupul Său cel purtător de viață.
Astăzi mai pomenim și smochinul care s-a uscat, deoarece Matei și Marcu adaugă după întâmpinarea Domnului în Ierusalim această minune.
Marcu spune: „Iar a două zi ieșind ei din Betania, Domnul a flămânzit. Și văzând un smochin de departe, având frunze, a mers să vadă de va găsi ceva în el. Venind la el, n-a găsit nimic decât frunze, că nu era încă vremea smochinelor. Și a zis Iisus smochinului: «Nimeni să nu mai mănânce rod din tine în veac»”.
Matei spune: „Iar a doua zi, întorcându-Se în cetate a flămânzit. Și văzând un smochin lângă cale, a venit la el și n-a găsit nimic în el decât numai frunze. Și i-a zis lui: «În veci să nu se mai facă rod în tine». Și îndată s-a uscat smochinul”.
Sinagoga iudeilor este un smochin, în care Mântuitorul n-a găsit rod potrivit, ci numai umbra legii; de aceea a luat și legea de la ei și i-a făcut cu totul netrebnici.
Pentru ce oare un pom neînsuflețit s-a uscat prin blestem dacă n-a greșit cu nimic? Iudeii care-L vedeau pe Hristos că făcea tuturor bine și că n-a făcut nimănui nici cel mai mic rău, socoteau că are numai puterea de a face bine și nicidecum puterea de a face rău.
Iubitorul de oameni n-a vrut să le arate oamenilor că poate face rău. Ca să convingă poporul nerecunoscător că are putere îndestulătoare și spre a pedepsi, ca un bun nu vrea să-Și arate puterea Sa de a pedepsi vreun om, ci cu ceva care are o fire neînsuflețită și nesimțitoare.
Mai este însă și o pricină tainică a uscării smochinului ajunsă până la noi din bătrâni înțelepți, după cum zice Isidor Pelusiotul. Pomul călcării poruncii a fost smochinul. Din frunzele lui și-au făcut acoperământ strămoșii noștri călcători de poruncă. Deoarece n-a fost blestemat atunci, a fost blestemat acum de Hristos, ca un iubitor de oameni, ca să nu mai facă rod, care este pricina păcatului.
Păcatul se aseamănă cu smochina: are dulceața plăcerii, lipiciunea păcatului, iar în urmă usturimea și iuțimea conștiinței. Sufletul lipsit de roada duhovnicească este un smochin. Dacă Domnul nu găsește în el odihnă, a doua zi, adică după viața aceasta de acum, îl usucă prin blestem și-l trimite în focul veșnic.
Pentru rugăciunile preafrumosului Iosif, Hristoase Dumnezeule, miluiește-ne pe noi. Amin.
Iosif a fost fiul mai mic al patriarhului Iacov, născut din Rahila. Invidiat de frații săi, a fost ascuns mai întâi într-o groapă. Tatăl lui este înșelat de fiii lui printr-o haină muiată în sânge, spunându-i-se că a fost răpit și a fost mâncat de fiare sălbatice.
A fost apoi vândut ismailiților cu treizeci de arginți, iar aceștia la rândul lor îl vând lui Putifar, mai-marele eunucilor faraonului Egiptului. Pentru că stăpâna lui s-a mâniat pe el din pricina curățeniei tânărului, că n-a voit să săvârșească nelegiuirea, a fugit lăsând în mâna ei haina sa.
Ea l-a vorbit de rău stăpânului său, așa că Iosif a căpătat temniță grea și lanțuri. Apoi, în urma tălmăcirii unor visuri, a fost scos din închisoare, înfățișat faraonului și a fost pus domn peste tot Egiptul. Cu prilejul împărțirii grâului a fost cunoscut iarăși de frații săi. Trăind într-un chip minunat, a murit în Egipt și s-a arătat un mare înțelept.
Iosif este preînchipuirea lui Hristos. Și Hristos a fost invidiat de iudeii cei de același neam cu El, a fost vândut de ucenicul Lui cu treizeci de arginți, a fost închis într-o groapă întunecoasă, în mormânt. Sculându-se de acolo prin El Însuși, împărățește peste Egipt, adică peste tot păcatul, îl învinge cu putere, conduce toată lumea și ca un iubitor de oameni ne răscumpără prin darea hranei celei de Taină, dându-se pe El Însuși pentru noi și ne hrănește cu pâinea cerească, cu Trupul Său cel purtător de viață.
Astăzi mai pomenim și smochinul care s-a uscat, deoarece Matei și Marcu adaugă după întâmpinarea Domnului în Ierusalim această minune.
Marcu spune: „Iar a două zi ieșind ei din Betania, Domnul a flămânzit. Și văzând un smochin de departe, având frunze, a mers să vadă de va găsi ceva în el. Venind la el, n-a găsit nimic decât frunze, că nu era încă vremea smochinelor. Și a zis Iisus smochinului: «Nimeni să nu mai mănânce rod din tine în veac»”.
Matei spune: „Iar a doua zi, întorcându-Se în cetate a flămânzit. Și văzând un smochin lângă cale, a venit la el și n-a găsit nimic în el decât numai frunze. Și i-a zis lui: «În veci să nu se mai facă rod în tine». Și îndată s-a uscat smochinul”.
Sinagoga iudeilor este un smochin, în care Mântuitorul n-a găsit rod potrivit, ci numai umbra legii; de aceea a luat și legea de la ei și i-a făcut cu totul netrebnici.
Pentru ce oare un pom neînsuflețit s-a uscat prin blestem dacă n-a greșit cu nimic? Iudeii care-L vedeau pe Hristos că făcea tuturor bine și că n-a făcut nimănui nici cel mai mic rău, socoteau că are numai puterea de a face bine și nicidecum puterea de a face rău.
Iubitorul de oameni n-a vrut să le arate oamenilor că poate face rău. Ca să convingă poporul nerecunoscător că are putere îndestulătoare și spre a pedepsi, ca un bun nu vrea să-Și arate puterea Sa de a pedepsi vreun om, ci cu ceva care are o fire neînsuflețită și nesimțitoare.
Mai este însă și o pricină tainică a uscării smochinului ajunsă până la noi din bătrâni înțelepți, după cum zice Isidor Pelusiotul. Pomul călcării poruncii a fost smochinul. Din frunzele lui și-au făcut acoperământ strămoșii noștri călcători de poruncă. Deoarece n-a fost blestemat atunci, a fost blestemat acum de Hristos, ca un iubitor de oameni, ca să nu mai facă rod, care este pricina păcatului.
Păcatul se aseamănă cu smochina: are dulceața plăcerii, lipiciunea păcatului, iar în urmă usturimea și iuțimea conștiinței. Sufletul lipsit de roada duhovnicească este un smochin. Dacă Domnul nu găsește în el odihnă, a doua zi, adică după viața aceasta de acum, îl usucă prin blestem și-l trimite în focul veșnic.
Pentru rugăciunile preafrumosului Iosif, Hristoase Dumnezeule, miluiește-ne pe noi. Amin.
28.03.202504:00
Sfânta Matrona era o copilă săracă și orfană, roabă în casa unei evreice cu suflet rău din Tesalonic.
Când Pautilla, stăpâna Matronei, a auzit că ea merge în ascuns la biserica creștinilor a întrebat-o de ce nu merge la sinagogă, iar sfânta a răspuns:
"Dumnezeu este în biserica creștinească, iar de la sinagoga iudaică s-a depărtat".
Plină de furie, Pautilla a încuiat-o într-un loc întunecos, a legat-o de mâini și a lăsat-o fără mâncare.
Șezând în genunchi la rugăciune și slăvind pe Dumnezeu, legăturile au căzut de la mâinile sale.
După aceasta Matrona a mai fost încuiată și înfometată de încă două ori. A murit din cauza lipsei de hrană.
Trupul sfintei a fost aruncat de Pautilla într-o prăpastie. Creștinii au luat trupul muceniței și l-au îngropat cu cinste.
Deoarece la mormântul sfintei Matrona se făceau mari minuni, episcopii cetății au ridicat o biserică deasupra lui.
Pautilla a murit căzând de pe zidurile de unde a fost aruncată Sfânta Matrona.
Când Pautilla, stăpâna Matronei, a auzit că ea merge în ascuns la biserica creștinilor a întrebat-o de ce nu merge la sinagogă, iar sfânta a răspuns:
"Dumnezeu este în biserica creștinească, iar de la sinagoga iudaică s-a depărtat".
Plină de furie, Pautilla a încuiat-o într-un loc întunecos, a legat-o de mâini și a lăsat-o fără mâncare.
Șezând în genunchi la rugăciune și slăvind pe Dumnezeu, legăturile au căzut de la mâinile sale.
După aceasta Matrona a mai fost încuiată și înfometată de încă două ori. A murit din cauza lipsei de hrană.
Trupul sfintei a fost aruncat de Pautilla într-o prăpastie. Creștinii au luat trupul muceniței și l-au îngropat cu cinste.
Deoarece la mormântul sfintei Matrona se făceau mari minuni, episcopii cetății au ridicat o biserică deasupra lui.
Pautilla a murit căzând de pe zidurile de unde a fost aruncată Sfânta Matrona.
17.03.202504:04
Sfântul Sabin Egipteanul a trăit în vremea împăratului Dioclețian (284 - 305) și era originar din Ermuopole (Egipt).
Din cauza persecuțiilor împotriva creștinilor, Sfântul Sabin se retrage în munți împreună cu alți creștini.
Un cerșetor care primea hrană de la Sfântul Sabin, îl vinde slujitorilor de idoli, precum a făcut Iuda cu Hristos, pe doi galbeni.
A fost adus înaintea tribunalului nelegiuirii cu alți șase creștini.
Pentru că nu a lepădat credința în Hristos, a fost străpuns cu unghii de fier, ars și apoi înecat într-un râu, luând în acest fel cununa muceniciei.
Troparul Sfântului Mucenic Sabin Egipteanul
Mucenicul Tău, Doamne Sabin, întru nevoința sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta pe chinuitori a învins; zdrobit-a și ale demonilor neputincioase îndrazniri. Pentru rugăciunile lui mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Din cauza persecuțiilor împotriva creștinilor, Sfântul Sabin se retrage în munți împreună cu alți creștini.
Un cerșetor care primea hrană de la Sfântul Sabin, îl vinde slujitorilor de idoli, precum a făcut Iuda cu Hristos, pe doi galbeni.
A fost adus înaintea tribunalului nelegiuirii cu alți șase creștini.
Pentru că nu a lepădat credința în Hristos, a fost străpuns cu unghii de fier, ars și apoi înecat într-un râu, luând în acest fel cununa muceniciei.
Troparul Sfântului Mucenic Sabin Egipteanul
Mucenicul Tău, Doamne Sabin, întru nevoința sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta pe chinuitori a învins; zdrobit-a și ale demonilor neputincioase îndrazniri. Pentru rugăciunile lui mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
06.03.202504:01
Sfinții 42 de Mucenici din Amoreea au fost conducători în armatele împăratului bizantin Teofil (829-842).
Când musulmanii au asediat orașul Amoreea (în Galicia, Asia Mică), au luat în sclavie pe cei 42 de comandați, împreună cu alți creștini.
Comandanții au fost închiși în temniță timp de șapte ani, în vreme ce toți ceilalți creștini au fost fie vânduți ca sclavi, fie uciși.
În timpul celor șapte ani de temniță, comandanții au fost sfătuiți de musulmani să îmbrățișeze credința islamică. Aceștia le-au grăit comandanților: „Mohamed este adevăratul prooroc, iar nu Hristos".
Comandanții au răspuns: „Dacă ați avea doi care se ceartă pentru un câmp, cum că este al lui, unul având mulți martori care adeveresc aceasta, iar celălalt nici unul, ce ați zice, al cui este câmpul?"
La acest răspuns șefii musulmani au zis: „Fără îndoială că este al celui cu mai mulți martori." Atunci comandanții au mărturisit:
„Drept ați răspuns. Așa este și cu Hristos și cu Mohamed al vostru. Hristos are mulți martori: Proorocii din vechime, Moise și Ioan Botezătorul, pe care și voi îl recunoașteți și care a dat mărturie pentru El. Mohamed însă nu are ca mărturisitor decât pe el însuși."
În urma acestor mărturisiri, musulmanii au grăit: „Credința noastră e mai bună decât cea creștină pentru că vedeți și voi că Dumnezeu ne-a dat nouă izbândă asupra voastră, a creștinilor!
Vedeți bine că cele mai bogate pământuri și împărății din lume sunt ale noastre și că ele sunt și mai numeroase și mai întinse ca ale voastre!".
Fără momente de așteptare, comandanții au zis:
„Dacă așa ar fi, atunci idolatriile egipteană, babiloniană, elenistică, romană și închinarea la foc a persanilor ar fi adevăratele credințe, căci iată, odată toate aceste neamuri au fost stăpânitoarele lumii!
Este limpede pentru oricine că victoria, bogăția și puterea voastră nu dovedesc și adevărul credinței voastre.
Noi știm că Dumnezeu uneori dă biruință creștinilor, iar alteori îngăduie să fie subjugați ca să-și vadă mai bine păcatele și să se curățească de ele prin pocăință și credință adevărată."
Prizonierii au rezistat la toate ofertele și la amenințările musulmanilor și după multe chinuri au fost uciși pentru că nu au lepădat credința în Hristos.
Când musulmanii au asediat orașul Amoreea (în Galicia, Asia Mică), au luat în sclavie pe cei 42 de comandați, împreună cu alți creștini.
Comandanții au fost închiși în temniță timp de șapte ani, în vreme ce toți ceilalți creștini au fost fie vânduți ca sclavi, fie uciși.
În timpul celor șapte ani de temniță, comandanții au fost sfătuiți de musulmani să îmbrățișeze credința islamică. Aceștia le-au grăit comandanților: „Mohamed este adevăratul prooroc, iar nu Hristos".
Comandanții au răspuns: „Dacă ați avea doi care se ceartă pentru un câmp, cum că este al lui, unul având mulți martori care adeveresc aceasta, iar celălalt nici unul, ce ați zice, al cui este câmpul?"
La acest răspuns șefii musulmani au zis: „Fără îndoială că este al celui cu mai mulți martori." Atunci comandanții au mărturisit:
„Drept ați răspuns. Așa este și cu Hristos și cu Mohamed al vostru. Hristos are mulți martori: Proorocii din vechime, Moise și Ioan Botezătorul, pe care și voi îl recunoașteți și care a dat mărturie pentru El. Mohamed însă nu are ca mărturisitor decât pe el însuși."
În urma acestor mărturisiri, musulmanii au grăit: „Credința noastră e mai bună decât cea creștină pentru că vedeți și voi că Dumnezeu ne-a dat nouă izbândă asupra voastră, a creștinilor!
Vedeți bine că cele mai bogate pământuri și împărății din lume sunt ale noastre și că ele sunt și mai numeroase și mai întinse ca ale voastre!".
Fără momente de așteptare, comandanții au zis:
„Dacă așa ar fi, atunci idolatriile egipteană, babiloniană, elenistică, romană și închinarea la foc a persanilor ar fi adevăratele credințe, căci iată, odată toate aceste neamuri au fost stăpânitoarele lumii!
Este limpede pentru oricine că victoria, bogăția și puterea voastră nu dovedesc și adevărul credinței voastre.
Noi știm că Dumnezeu uneori dă biruință creștinilor, iar alteori îngăduie să fie subjugați ca să-și vadă mai bine păcatele și să se curățească de ele prin pocăință și credință adevărată."
Prizonierii au rezistat la toate ofertele și la amenințările musulmanilor și după multe chinuri au fost uciși pentru că nu au lepădat credința în Hristos.
06.12.202404:00
Sfântul Ierarh Nicolae s-a născut pe vremea împăraţilor Diocleţian (284-305) şi Maximian (286-305) în cetatea Patara din Asia Mică.
Părinţii săi, Teofan şi Nona, au murit în timpul unei molime, pe când Sfântul era mic şi a fost crescut de un unchi, care purta tot numele de Nicolae şi era episcop al acelei cetăţi.
Acesta l-a învăţat bunele deprinderi creştine şi dreapta credinţă, iar la vârsta potrivită l-a rânduit între clericii Bisericii, apoi l-a hirotonit preot.
Sfântul strălucea prin înfrânare, rugăciune, milostenie, dreptate şi râvnă înţeleaptă pentru cele sfinte.
De aceea, pentru nespusele lui virtuţi a fost ales şi hirotonit episcop al cetăţii Mira, din Lichia.
Fiind om cu frica lui Dumnezeu şi propovăduind cu îndrăzneală dreapta credinţă, a fost prins de mai-marii păgâni ai cetăţii şi, dându-l la chinuri, l-au închis în temniţă împreună cu alţi creştini.
De vreme ce Sfântul Constantin cel Mare (306-337) a ajuns împărat al romanilor, cei care erau închişi au fost eliberaţi şi, împreună cu ei, a fost eliberat şi Sfântul Ierarh Nicolae.
Mergând la Mira, Sfântul Nicolae s-a arătat mult-milostiv către cei săraci şi apărător al celor nedreptăţiţi.
Când s-a întrunit cel dintâi Sinod Ecumenic de la Niceea, în anul 325, a luat parte şi Sfântul Nicolae, care l-a mustrat pe Arie pentru rătăcirea sa.
Apoi, i s-a dat marelui ierarh darul facerii de minuni. El a eliberat din temniţă trei oameni nevinovaţi, care l-au chemat în ajutor pe Sfântul, cerându-i ca, precum a izbăvit pe cei din Lichia, aşa să-i izbăvească şi pe ei.
De aceea, Sfântul Ierarh Nicolae, ca unul care era grabnic ajutător, i s-a arătat în vis împăratului Constantin şi eparhului Avlavie.
Pe acesta din urmă l-a şi mustrat pentru nedreptatea făcută celor trei oameni în faţa împăratului, iar pe împărat l-a înştiinţat cu de-amănuntul, arătându-i că cei trei erau nevinovaţi, fiind învinuiţi din invidie.
Astfel, Sfântul Nicolae i-a izbăvit de la moarte. Pe lângă aceasta, a făcut şi alte multe minuni.
Păstorind dumnezeieşte drept credinciosul popor, a ajuns la adânci bătrâneţi şi s-a mutat către Domnul, pe la anul 345, neuitând nici după moarte turma sa, ci dând în toate zilele cu îndestulare binefaceri celor lipsiţi şi izbăvindu-i de tot felul de primejdii şi de nevoi.
Moaştele Sfântului Ierarh Nicolae, care s-au arătat izvorâtoare de mir, au săvârşit multe minuni la Mira Lichiei.
Ele se află astăzi la Bari, în sudul Italiei, unde au fost aduse la 9 mai 1087, ca să nu cadă în mâinile păgânilor.
https://t.me/Acatiste/267
Părinţii săi, Teofan şi Nona, au murit în timpul unei molime, pe când Sfântul era mic şi a fost crescut de un unchi, care purta tot numele de Nicolae şi era episcop al acelei cetăţi.
Acesta l-a învăţat bunele deprinderi creştine şi dreapta credinţă, iar la vârsta potrivită l-a rânduit între clericii Bisericii, apoi l-a hirotonit preot.
Sfântul strălucea prin înfrânare, rugăciune, milostenie, dreptate şi râvnă înţeleaptă pentru cele sfinte.
De aceea, pentru nespusele lui virtuţi a fost ales şi hirotonit episcop al cetăţii Mira, din Lichia.
Fiind om cu frica lui Dumnezeu şi propovăduind cu îndrăzneală dreapta credinţă, a fost prins de mai-marii păgâni ai cetăţii şi, dându-l la chinuri, l-au închis în temniţă împreună cu alţi creştini.
De vreme ce Sfântul Constantin cel Mare (306-337) a ajuns împărat al romanilor, cei care erau închişi au fost eliberaţi şi, împreună cu ei, a fost eliberat şi Sfântul Ierarh Nicolae.
Mergând la Mira, Sfântul Nicolae s-a arătat mult-milostiv către cei săraci şi apărător al celor nedreptăţiţi.
Când s-a întrunit cel dintâi Sinod Ecumenic de la Niceea, în anul 325, a luat parte şi Sfântul Nicolae, care l-a mustrat pe Arie pentru rătăcirea sa.
Apoi, i s-a dat marelui ierarh darul facerii de minuni. El a eliberat din temniţă trei oameni nevinovaţi, care l-au chemat în ajutor pe Sfântul, cerându-i ca, precum a izbăvit pe cei din Lichia, aşa să-i izbăvească şi pe ei.
De aceea, Sfântul Ierarh Nicolae, ca unul care era grabnic ajutător, i s-a arătat în vis împăratului Constantin şi eparhului Avlavie.
Pe acesta din urmă l-a şi mustrat pentru nedreptatea făcută celor trei oameni în faţa împăratului, iar pe împărat l-a înştiinţat cu de-amănuntul, arătându-i că cei trei erau nevinovaţi, fiind învinuiţi din invidie.
Astfel, Sfântul Nicolae i-a izbăvit de la moarte. Pe lângă aceasta, a făcut şi alte multe minuni.
Păstorind dumnezeieşte drept credinciosul popor, a ajuns la adânci bătrâneţi şi s-a mutat către Domnul, pe la anul 345, neuitând nici după moarte turma sa, ci dând în toate zilele cu îndestulare binefaceri celor lipsiţi şi izbăvindu-i de tot felul de primejdii şi de nevoi.
Moaştele Sfântului Ierarh Nicolae, care s-au arătat izvorâtoare de mir, au săvârşit multe minuni la Mira Lichiei.
Ele se află astăzi la Bari, în sudul Italiei, unde au fost aduse la 9 mai 1087, ca să nu cadă în mâinile păgânilor.
https://t.me/Acatiste/267
17.04.202503:01
În Sfânta și Marea Joi prăznuim patru lucruri: sfânta spălare a picioarelor, Cina cea de taină, adică predarea înfricoșatelor Taine, rugăciunea cea mai presus de fire și vânzarea Domnului.
Paștele evreiesc avea să se serbeze Vineri; era potrivit ca adevărul să urmeze preînchipuirii, adică atunci să se jertfească Paștile nostru, Hristos.
Domnul a luat-o înainte și a sărbătorit Paștile iudaic împreună cu ucenicii Săi Joi seara. La evrei se socotește o singură zi și seara de Joi și toată Vinerea. Domnul a sărbătorit atunci împreună cu ucenicii Lui Paștile Legii Vechi.
Ucenicii au stat mai întâi în picioare încinși la brâu, încălțați, cu toiegele în mână, gata de drum; au îndeplinit și toate celelalte porunci ale Legii, pentru ca nu cumva Domnul să pară că este un călcător de lege.
Zevedeu a pregătit tot ce trebuia pentru sărbătorirea Paștelui. Atanasie spune, deși alții sunt de altă părere, că Zevedeu era acela care ducea ulciorul cu apă.
Arătând ucenicilor Săi cele mai înalte porunci, a predat în foișor, pe când se lăsa noaptea, taina Paștelui nostru. «Iar dacă s-a făcut seară, Iisus S-a așezat la masă cu cei doisprezece ucenici». Vedeți deci că acesta nu era Paștile iudaic, căci era cină, pâine, băutură și sta jos la masă și toate mâncărurile erau pregătite la foc?
Înainte de a începe cina, așa spune Hrisostom, «s-a sculat de la cină și-a dezbrăcat haina cea de deasupra și a turnat apă în vasul de spălat». El singur a spălat picioarele tuturor. A vrut să-l facă pe Iuda să se rușineze, iar celorlalți să le aducă aminte să nu umble după întâietăți.
După ce le-a spălat picioarele, îi îndemna: «Cel care vrea să fie întâiul să fie în urma tuturor», dându-se El Însuși pildă. Se pare că Hristos a spălat picioarele lui Iuda înaintea celorlalți Apostoli. În urma tuturor a venit și la Petru.
Acesta, având mai multă dragoste de Hristos, nu L-a lăsat să-i spele picioarele; dar în urmă îi îngăduie să-i spele nu numai picioarele, ci și mâinile și capul.
După ce le-a spălat picioarele, arătând prin smerenia Sa o înălțime sufletească neobișnuită, S-a îmbrăcat din nou cu haina Sa. S-a așezat la masă și-i sfătuiește pe ucenici să se iubească unii pe alții.
La sfârșitul mesei amintește și despre vânzare. Iisus îi spune încet numai lui loan: «Acela este căruia Eu întingând pâinea i-o voi da». Mântuitorul i-a spus în șoaptă lui Ioan, căci dacă ar fi aflat Petru, ca unul ce era mai înflăcărat decât toți ceilalți, ar fi ucis pe Iuda.
Matei spune: «Cel ce a întins mâna odată cu mine în blid». După puțin timp, luând pâinea a zis: «Luați, mâncați»; Ia fel și paharul, zicând: «Beți din acesta toți, acesta este sângele Meu al Legii celei Noi. Aceasta s-o faceți întru pomenirea Mea».
Mântuitorul a mâncat și a băut cu ei. Observăm că Domnul numește trupul Lui pâine, și nu azimă. Să se rușineze cei care folosesc azimă la sfânta jertfă.
După cină a intrat Satana în Iuda; mai înainte îl încercase numai, dar acum s-a sălășluit de tot în el. S-a dus și s-a tocmit cu arhiereii să-L vândă pe treizeci de arginți.
La sfârșitul cinei S-a dus cu ucenicii în Muntele Măslinilor, într-un loc numit Ghetsimani. Printre multe altele, Iisus le-a spus: «Voi cu toți vă veți sminti în noaptea aceasta». Petru a zis: «Dacă se vor sminti cu toții, eu nu mă voi lepăda de tine!».
Era întuneric, adică în puterea nopții. Și Hristos i-a răspuns lui Petru: «înainte de a cânta cocoșul a doua oară, te vei lepăda de Mine de trei ori!». Cocoșul, ca să dea de știre, nu cântă numai o dată, ci de două și de trei ori.
Petru a fost cuprins atunci de o frică nemăsurată. Pentru aceasta Domnul i-a încredințat lui Petru lumea, ca să fie iertător cu cei păcătoși o dată ce el, însuși, a cunoscut cât de ușor este plecată firea omenească spre păcat.
Întreita lepădare a Iui Petru închipuie păcatul tuturor oamenilor înaintea lui Dumnezeu. Prima lepădare înfățișează porunca pe care a călcat-o Adam; a doua, călcarea Legii scrise; iar a treia, însăși întruparea Cuvântului.
Paștele evreiesc avea să se serbeze Vineri; era potrivit ca adevărul să urmeze preînchipuirii, adică atunci să se jertfească Paștile nostru, Hristos.
Domnul a luat-o înainte și a sărbătorit Paștile iudaic împreună cu ucenicii Săi Joi seara. La evrei se socotește o singură zi și seara de Joi și toată Vinerea. Domnul a sărbătorit atunci împreună cu ucenicii Lui Paștile Legii Vechi.
Ucenicii au stat mai întâi în picioare încinși la brâu, încălțați, cu toiegele în mână, gata de drum; au îndeplinit și toate celelalte porunci ale Legii, pentru ca nu cumva Domnul să pară că este un călcător de lege.
Zevedeu a pregătit tot ce trebuia pentru sărbătorirea Paștelui. Atanasie spune, deși alții sunt de altă părere, că Zevedeu era acela care ducea ulciorul cu apă.
Arătând ucenicilor Săi cele mai înalte porunci, a predat în foișor, pe când se lăsa noaptea, taina Paștelui nostru. «Iar dacă s-a făcut seară, Iisus S-a așezat la masă cu cei doisprezece ucenici». Vedeți deci că acesta nu era Paștile iudaic, căci era cină, pâine, băutură și sta jos la masă și toate mâncărurile erau pregătite la foc?
Înainte de a începe cina, așa spune Hrisostom, «s-a sculat de la cină și-a dezbrăcat haina cea de deasupra și a turnat apă în vasul de spălat». El singur a spălat picioarele tuturor. A vrut să-l facă pe Iuda să se rușineze, iar celorlalți să le aducă aminte să nu umble după întâietăți.
După ce le-a spălat picioarele, îi îndemna: «Cel care vrea să fie întâiul să fie în urma tuturor», dându-se El Însuși pildă. Se pare că Hristos a spălat picioarele lui Iuda înaintea celorlalți Apostoli. În urma tuturor a venit și la Petru.
Acesta, având mai multă dragoste de Hristos, nu L-a lăsat să-i spele picioarele; dar în urmă îi îngăduie să-i spele nu numai picioarele, ci și mâinile și capul.
După ce le-a spălat picioarele, arătând prin smerenia Sa o înălțime sufletească neobișnuită, S-a îmbrăcat din nou cu haina Sa. S-a așezat la masă și-i sfătuiește pe ucenici să se iubească unii pe alții.
La sfârșitul mesei amintește și despre vânzare. Iisus îi spune încet numai lui loan: «Acela este căruia Eu întingând pâinea i-o voi da». Mântuitorul i-a spus în șoaptă lui Ioan, căci dacă ar fi aflat Petru, ca unul ce era mai înflăcărat decât toți ceilalți, ar fi ucis pe Iuda.
Matei spune: «Cel ce a întins mâna odată cu mine în blid». După puțin timp, luând pâinea a zis: «Luați, mâncați»; Ia fel și paharul, zicând: «Beți din acesta toți, acesta este sângele Meu al Legii celei Noi. Aceasta s-o faceți întru pomenirea Mea».
Mântuitorul a mâncat și a băut cu ei. Observăm că Domnul numește trupul Lui pâine, și nu azimă. Să se rușineze cei care folosesc azimă la sfânta jertfă.
După cină a intrat Satana în Iuda; mai înainte îl încercase numai, dar acum s-a sălășluit de tot în el. S-a dus și s-a tocmit cu arhiereii să-L vândă pe treizeci de arginți.
La sfârșitul cinei S-a dus cu ucenicii în Muntele Măslinilor, într-un loc numit Ghetsimani. Printre multe altele, Iisus le-a spus: «Voi cu toți vă veți sminti în noaptea aceasta». Petru a zis: «Dacă se vor sminti cu toții, eu nu mă voi lepăda de tine!».
Era întuneric, adică în puterea nopții. Și Hristos i-a răspuns lui Petru: «înainte de a cânta cocoșul a doua oară, te vei lepăda de Mine de trei ori!». Cocoșul, ca să dea de știre, nu cântă numai o dată, ci de două și de trei ori.
Petru a fost cuprins atunci de o frică nemăsurată. Pentru aceasta Domnul i-a încredințat lui Petru lumea, ca să fie iertător cu cei păcătoși o dată ce el, însuși, a cunoscut cât de ușor este plecată firea omenească spre păcat.
Întreita lepădare a Iui Petru închipuie păcatul tuturor oamenilor înaintea lui Dumnezeu. Prima lepădare înfățișează porunca pe care a călcat-o Adam; a doua, călcarea Legii scrise; iar a treia, însăși întruparea Cuvântului.
07.04.202503:02
Pe 21 iunie 1917, Sinodul Episcopal îl alege Arhiepiscop. La 15 august 1917, Arhiepiscopul Tihon este ridicat la rangul de Mitropolit al Moscovei, iar după câteva luni a fost ales Patriarh al Bisericii Ortodoxe Ruse şi întronizat pe 5 noiembrie, după Sfânta Liturghie săvârșită în Catedrala Hristos Mântuitorul.
Sfântul Tihon a condamnat deschis uciderea familiei țarului în 1918 și a protestat împotriva atacurilor violente ale bolșevicilor asupra Bisericii.
În acele vremuri, el a chemat creștinii ortodocși ruși să se unească și să-și întărească tradițiile. Pentru a evita persecuțiile ulterioare, el a emis un mesaj prin care clericii nu aveau voie să facă nici un fel de declarație politică.
Pe 19 ianuarie 1918, Patriarhul Tihon al Moscovei a anatemizat pe toți cei care, fiind botezați, au ucis oameni alături de hoarda comunistă. Trei zile mai târziu, pe 22 ianuarie, Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse a confirmat această anatemă.
În vara anului 1921 regiunea Volgda a fost cuprinsă de o foamete mare. În luna august, Patriarhul Tihon a făcut un apel către poporul rus și către „oamenii din lume”, pentru a ajuta victimele foametei.
A dat binecuvântare pentru ca preoții să doneze obiecte de valoare deținute de Biserică, cu mențiunea ca se vor dona doar obiectele care nu erau utilizate direct în serviciile liturgice.
Cu toate acestea, la 23 februarie 1922, Comitetul Executiv Central Rus a publicat un decret prin care toate obiectele de valoare din biserici erau confiscate.
În conformitate cu Canonul 73 Apostolic, astfel de acțiuni au fost considerate ca un sacrilegiu, iar Patriarhul a protestat public împotriva confiscării totale, mai ales că mulți se îndoiau că obiectele respective ar putea fi folosite pentru a combate foametea.
Această confiscare forțată a stârnit indignarea poporului din toată Rusia.
Mesajul Patriarhului a fost privit ca sabotaj, și pentru aceasta a fost arestat în 1922, petrecând ultimii ani din viață în arest la domiciliu, adică în mănăstirea Donsk din Moscova.
Pe 16 mai 1922 toate atribuțiile patriarhale au fost cedate mitropolitului Agatanghel al Yaroslavului. În iunie 1923, Patriarhul a fost eliberat continuând să se bucure de încrederea comunității ortodoxe din Rusia.
Pe măsură ce persecuțiile au continuat, el a început să se simtă copleșit, iar puterea și sănătatea au început să i se înrăutățească. În duminica din 5 aprilie 1925, el a slujit ultima sa Liturghie, murind două zile mai târziu.
Pe 7 aprilie, Patriarhul Tihon l-a primit pe Mitropolitul Petru și spre seară după ce s-a odihnit, în jurul orei 23:45, a trecut la Domnul, făcându-și semnul crucii și spunând: „Slavă ție, Doamne, slavă ție.”
Mai bine de un milion de credincioși au participat la slujba înmormântării ce s-a săvârșit la Catedrala Mănăstirii Donsk. El a fost considerat încă din acele vremuri mucenic.
La 9 octombrie 1989, Patriarhul Tihon a fost canonizat de Sinodul Episcopilor din Biserica Ortodoxă Rusă.
Pentru aproape șaptezeci de ani s-a crezut ca moaștele Sfântului Tihon s-au pierdut, însă în februarie 1992 au fost descoperite într-un loc ascuns din Mănăstirea Donsk, aflându-se acum la mare cinstire.
Ar fi greu de imaginat care ar fi fost calea Bisericii Ortodoxe Ruse fără Patriarhul Tihon în acei ani. El a făcut atât de mult bine pentru Biserică și pentru întărirea credinței în acei ani dificili.
Poate că propriile cuvinte pot rezuma cel mai bine viața lui: „Fie ca Dumnezeu să ne învețe pe fiecare dintre noi să depunem eforturi pentru Adevărul Său, și pentru binele Sfintei Biserici, mai degrabă decât pentru binele nostru”.
Sfântul Tihon a condamnat deschis uciderea familiei țarului în 1918 și a protestat împotriva atacurilor violente ale bolșevicilor asupra Bisericii.
În acele vremuri, el a chemat creștinii ortodocși ruși să se unească și să-și întărească tradițiile. Pentru a evita persecuțiile ulterioare, el a emis un mesaj prin care clericii nu aveau voie să facă nici un fel de declarație politică.
Pe 19 ianuarie 1918, Patriarhul Tihon al Moscovei a anatemizat pe toți cei care, fiind botezați, au ucis oameni alături de hoarda comunistă. Trei zile mai târziu, pe 22 ianuarie, Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse a confirmat această anatemă.
În vara anului 1921 regiunea Volgda a fost cuprinsă de o foamete mare. În luna august, Patriarhul Tihon a făcut un apel către poporul rus și către „oamenii din lume”, pentru a ajuta victimele foametei.
A dat binecuvântare pentru ca preoții să doneze obiecte de valoare deținute de Biserică, cu mențiunea ca se vor dona doar obiectele care nu erau utilizate direct în serviciile liturgice.
Cu toate acestea, la 23 februarie 1922, Comitetul Executiv Central Rus a publicat un decret prin care toate obiectele de valoare din biserici erau confiscate.
În conformitate cu Canonul 73 Apostolic, astfel de acțiuni au fost considerate ca un sacrilegiu, iar Patriarhul a protestat public împotriva confiscării totale, mai ales că mulți se îndoiau că obiectele respective ar putea fi folosite pentru a combate foametea.
Această confiscare forțată a stârnit indignarea poporului din toată Rusia.
Mesajul Patriarhului a fost privit ca sabotaj, și pentru aceasta a fost arestat în 1922, petrecând ultimii ani din viață în arest la domiciliu, adică în mănăstirea Donsk din Moscova.
Pe 16 mai 1922 toate atribuțiile patriarhale au fost cedate mitropolitului Agatanghel al Yaroslavului. În iunie 1923, Patriarhul a fost eliberat continuând să se bucure de încrederea comunității ortodoxe din Rusia.
Pe măsură ce persecuțiile au continuat, el a început să se simtă copleșit, iar puterea și sănătatea au început să i se înrăutățească. În duminica din 5 aprilie 1925, el a slujit ultima sa Liturghie, murind două zile mai târziu.
Pe 7 aprilie, Patriarhul Tihon l-a primit pe Mitropolitul Petru și spre seară după ce s-a odihnit, în jurul orei 23:45, a trecut la Domnul, făcându-și semnul crucii și spunând: „Slavă ție, Doamne, slavă ție.”
Mai bine de un milion de credincioși au participat la slujba înmormântării ce s-a săvârșit la Catedrala Mănăstirii Donsk. El a fost considerat încă din acele vremuri mucenic.
La 9 octombrie 1989, Patriarhul Tihon a fost canonizat de Sinodul Episcopilor din Biserica Ortodoxă Rusă.
Pentru aproape șaptezeci de ani s-a crezut ca moaștele Sfântului Tihon s-au pierdut, însă în februarie 1992 au fost descoperite într-un loc ascuns din Mănăstirea Donsk, aflându-se acum la mare cinstire.
Ar fi greu de imaginat care ar fi fost calea Bisericii Ortodoxe Ruse fără Patriarhul Tihon în acei ani. El a făcut atât de mult bine pentru Biserică și pentru întărirea credinței în acei ani dificili.
Poate că propriile cuvinte pot rezuma cel mai bine viața lui: „Fie ca Dumnezeu să ne învețe pe fiecare dintre noi să depunem eforturi pentru Adevărul Său, și pentru binele Sfintei Biserici, mai degrabă decât pentru binele nostru”.
22.03.202504:00
Sfântul Vasile de Ancira a mucenicit sub arieni, în vremea domniei împăratului Constanțiu.
Sfântul Vasile era cunoscut pentru râvna sa de a apăra dreapta credință ortodoxă, chiar și împotriva împăratului păgân.
Sfântul a mustrat public necredința împăratului Iulian Apostatul și prigoana împotriva creștinilor, motiv pentru care a fost întemnițat.
Când împăratul a căutat să-l câştige de partea sa pe sfânt, spre a tulbura poporul împotriva lui, acesta i-a zis:
„Eu în Hristos al meu cred, pe Care tu Îl lepezi, pe când El ți-a încredințat ție împărăţia aceasta pământească; de aceea va fi luată ea de la tine, foarte curând”.
Împăratul Iulian s-a umplut de mânie auzind acestea și a poruncit ca trupul sfântului să fie jupuit de viu.
După câteva zile împăratul a venit iar la el, să vadă dacă nu a renunțat la credință. Văzându-l pe împărat, sfântul a luat o fâșie de piele și, aruncând-o la picioarele lui, zise:
„Apucă și mănâncă, împărate, căci dulce îți este ție acest fel de hrană, iar mie Hristos îmi este Viață”.
Rușinat, împăratul a plecat din Ancira, iar chinuitorii și-au continuat porunca până ce sfântul și-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu, în anul 363.
Sfântul Vasile era cunoscut pentru râvna sa de a apăra dreapta credință ortodoxă, chiar și împotriva împăratului păgân.
Sfântul a mustrat public necredința împăratului Iulian Apostatul și prigoana împotriva creștinilor, motiv pentru care a fost întemnițat.
Când împăratul a căutat să-l câştige de partea sa pe sfânt, spre a tulbura poporul împotriva lui, acesta i-a zis:
„Eu în Hristos al meu cred, pe Care tu Îl lepezi, pe când El ți-a încredințat ție împărăţia aceasta pământească; de aceea va fi luată ea de la tine, foarte curând”.
Împăratul Iulian s-a umplut de mânie auzind acestea și a poruncit ca trupul sfântului să fie jupuit de viu.
După câteva zile împăratul a venit iar la el, să vadă dacă nu a renunțat la credință. Văzându-l pe împărat, sfântul a luat o fâșie de piele și, aruncând-o la picioarele lui, zise:
„Apucă și mănâncă, împărate, căci dulce îți este ție acest fel de hrană, iar mie Hristos îmi este Viață”.
Rușinat, împăratul a plecat din Ancira, iar chinuitorii și-au continuat porunca până ce sfântul și-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu, în anul 363.
16.03.202504:03
Sfântul Mucenic Agapie și cei șapte mucenici au pătimit în vremea împăratului Dioclețian (284-305).
Sfântul Mucenic Agapie era originar din Gaza, Timolau din Pont, cei doi Dionisie din Tripole (Fenicia), Romil era diacon al bisericii din Diospoli, iar Plisiu și cei doi Alexandru, din Egipt.
Dintre acești mucenici numai Agapie primise botezul prin afundare în apă. Ceilalți au primit botezul sângelui.
Uimiți de tăria și de liniștea cu care creștinii primeau chinurile pentru credința lor, inimile lor s-au înflăcărat de râvnă pentru Hristos și astfel și-au legat singuri mâinile și s-au înfățișat înaintea ighemonului Urban, spunându-i: "Și noi suntem creștini".
Acestor tineri li s-a alăturat atunci și Agapie, un cetățean de vază al cetății, care suferise și până atunci mult pentru Hristos. Cu toții au fost uciși prin decapitare în anul 303.
Tropar
Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoințele lor, cununile nestricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta pe chinuitori au învins; zdrobit-au și ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Sfântul Mucenic Agapie era originar din Gaza, Timolau din Pont, cei doi Dionisie din Tripole (Fenicia), Romil era diacon al bisericii din Diospoli, iar Plisiu și cei doi Alexandru, din Egipt.
Dintre acești mucenici numai Agapie primise botezul prin afundare în apă. Ceilalți au primit botezul sângelui.
Uimiți de tăria și de liniștea cu care creștinii primeau chinurile pentru credința lor, inimile lor s-au înflăcărat de râvnă pentru Hristos și astfel și-au legat singuri mâinile și s-au înfățișat înaintea ighemonului Urban, spunându-i: "Și noi suntem creștini".
Acestor tineri li s-a alăturat atunci și Agapie, un cetățean de vază al cetății, care suferise și până atunci mult pentru Hristos. Cu toții au fost uciși prin decapitare în anul 303.
Tropar
Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoințele lor, cununile nestricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta pe chinuitori au învins; zdrobit-au și ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
02.03.202504:03
Sfântul Nicolae Planas s-a născut în anul 1851 în insula Naxos din părinţi binecredincioşi.
Din fragedă pruncie a avut o aleasă înclinaţie spre cele duhovniceşti, fiind adesea găsit în paraclisul Sfântului Nicolae de pe pământul părinţilor, unde, înfăşurat într-un cerşaf, petrecea timp îndelungat cântând toate cântările bisericeşti ştiute de dânsul.
După adormirea tatălui său, pe când Nicolae avea 19 ani, se mută împreună cu mama şi cu sora sa în Atena, iar la vârsta de 28 de ani se căsătorește, dobândind un copil. În 1879 a fost hirotonit diacon, iar în 1884, preot.
După plecarea soţiei sale la cele veşnice, vreme de 50 de ani, a liturghisit zilnic, timp în care nu s-a îmbolnăvit niciodată, de la 8 dimineaţa până la 2 sau 3 după-amiaza.
Frânt de oboseală, mergea pe la casele celor apropiaţi ai săi şi se odihnea puţin aşezat într-un fotoliu. Seara, la ora 9, ajungea la una dintre biserici, unde începea privegherea.
Mânca doar seara, iar în toate posturile, fără untdelemn. De praznice cânta paraclisele lor până la Odovanie.
Bucuria sa a fost să slăvească pe Dumnezeu ziua şi noaptea, să săvârşească Liturghii, privegheri, Vecernii, Paraclise, agheasmă, Sfinte Masluri, Parastase.
Diferitele bisericuţe unde liturghisea sfântul părinte erau pentru mulţi mângâiere şi scăpare. Ani întregi purta cu sine pomelnicele primite în fiecare zi.
Din nemăsurata sa iubire pentru cei trecuţi la cele veşnice, avea pomelnice îngălbenite de vreme la care adăuga mereu altele pe care le citea cu purtare de grijă părintească la fiecare Liturghie.
Prin râvna sa, mulţi vor fi dobândit loc în Împărăţia Cerurilor. Ajuta familii nevoiaşe, văduve, orfani, mai ales pe văduvele tinere, deoarece sărăcia le împingea la stricăciune, tineri pentru a-şi plăti studiile.
Şoferii de taxiuri îl duceau fără bani ştiind că cel care îl ducea pe sfântul părinte se bucura de mult câşting în ziua aceea.
Din tot ce făcea şi vorbea, se vedea că nu are nici o idee despre sfinţenia sa, căci lacrima pentru păcatele lui nu lipseau din ochii lui, deşi încerca să trăiască ascuns şi singur.
Toate neajunsurile oamenilor le primea cu îndelungă răbdare, tăcere şi rugăciune, Dumnezeu de multe ori săvârşind minuni cu nevoitorul său plin de simplitate.
Astfel petrecu sfântul părinte o jumătate de veac, fără zgomot, neştiut de nimeni, însă avându-i în inima sa pe toţi, făcând din inima Atenei adevărată pustie şi umplând-o cu mireasma rugăciunii precum sihaştrii de odinioară pustia.
În anul 1932 pleacă la cele veşnice, fiind îngropat, iar la vreme rânduită fiind aflat nestricat, răspândind bună mireasmă şi săvârșind mulţime de minuni celor ce i se roagă cu credinţă.
Trecerea sa în rândul sfinţilor s-a săvârţit la 23 iulie 1992.
Sfântul Nicolae Planas este cunoscut ca ocrotitor al familiilor, deoarece mulți sunt cei care, în urma rugăciunilor către el, au dobândit liniştea și curăția.
Asta nu înseamnă neapărat că atunci când îi cerem ajutorul în rugăciune vom fi feriți de ispite, ci mai degrabă că trebuie să avem credința că prin ajutorul sfântului vom dobândi puterea de a le birui.
https://t.me/Acatiste/65
Din fragedă pruncie a avut o aleasă înclinaţie spre cele duhovniceşti, fiind adesea găsit în paraclisul Sfântului Nicolae de pe pământul părinţilor, unde, înfăşurat într-un cerşaf, petrecea timp îndelungat cântând toate cântările bisericeşti ştiute de dânsul.
După adormirea tatălui său, pe când Nicolae avea 19 ani, se mută împreună cu mama şi cu sora sa în Atena, iar la vârsta de 28 de ani se căsătorește, dobândind un copil. În 1879 a fost hirotonit diacon, iar în 1884, preot.
După plecarea soţiei sale la cele veşnice, vreme de 50 de ani, a liturghisit zilnic, timp în care nu s-a îmbolnăvit niciodată, de la 8 dimineaţa până la 2 sau 3 după-amiaza.
Frânt de oboseală, mergea pe la casele celor apropiaţi ai săi şi se odihnea puţin aşezat într-un fotoliu. Seara, la ora 9, ajungea la una dintre biserici, unde începea privegherea.
Mânca doar seara, iar în toate posturile, fără untdelemn. De praznice cânta paraclisele lor până la Odovanie.
Bucuria sa a fost să slăvească pe Dumnezeu ziua şi noaptea, să săvârşească Liturghii, privegheri, Vecernii, Paraclise, agheasmă, Sfinte Masluri, Parastase.
Diferitele bisericuţe unde liturghisea sfântul părinte erau pentru mulţi mângâiere şi scăpare. Ani întregi purta cu sine pomelnicele primite în fiecare zi.
Din nemăsurata sa iubire pentru cei trecuţi la cele veşnice, avea pomelnice îngălbenite de vreme la care adăuga mereu altele pe care le citea cu purtare de grijă părintească la fiecare Liturghie.
Prin râvna sa, mulţi vor fi dobândit loc în Împărăţia Cerurilor. Ajuta familii nevoiaşe, văduve, orfani, mai ales pe văduvele tinere, deoarece sărăcia le împingea la stricăciune, tineri pentru a-şi plăti studiile.
Şoferii de taxiuri îl duceau fără bani ştiind că cel care îl ducea pe sfântul părinte se bucura de mult câşting în ziua aceea.
Din tot ce făcea şi vorbea, se vedea că nu are nici o idee despre sfinţenia sa, căci lacrima pentru păcatele lui nu lipseau din ochii lui, deşi încerca să trăiască ascuns şi singur.
Toate neajunsurile oamenilor le primea cu îndelungă răbdare, tăcere şi rugăciune, Dumnezeu de multe ori săvârşind minuni cu nevoitorul său plin de simplitate.
Astfel petrecu sfântul părinte o jumătate de veac, fără zgomot, neştiut de nimeni, însă avându-i în inima sa pe toţi, făcând din inima Atenei adevărată pustie şi umplând-o cu mireasma rugăciunii precum sihaştrii de odinioară pustia.
În anul 1932 pleacă la cele veşnice, fiind îngropat, iar la vreme rânduită fiind aflat nestricat, răspândind bună mireasmă şi săvârșind mulţime de minuni celor ce i se roagă cu credinţă.
Trecerea sa în rândul sfinţilor s-a săvârţit la 23 iulie 1992.
Sfântul Nicolae Planas este cunoscut ca ocrotitor al familiilor, deoarece mulți sunt cei care, în urma rugăciunilor către el, au dobândit liniştea și curăția.
Asta nu înseamnă neapărat că atunci când îi cerem ajutorul în rugăciune vom fi feriți de ispite, ci mai degrabă că trebuie să avem credința că prin ajutorul sfântului vom dobândi puterea de a le birui.
https://t.me/Acatiste/65
05.12.202404:01
Sfântul Cuvios Sava s-a născut în Capadocia, în anul 439 după Hristos, iar părinţii lui erau creştini şi se numeau Ioan şi Sofia.
Încă de la vârsta de 8 ani a ales calea călugăriei şi a intrat în mănăstirea numită a lui Flavian, unde a deprins să fie răbdător în toate şi unde a învăţat Psaltirea pe de rost.
Era atât de înfrânat încă din copilărie, încât, văzând în grădină un măr şi dorind să-l mănânce, a zis:
„Frumos era la vedere şi bun la mâncare rodul ce m-a omorât”.
A luat mărul în mâini, dar nu l-a mâncat, ci l-a călcat în picioare şi şi-a făgăduit să nu mănânce niciodată mere.
Pe când avea 18 ani, a mers la Cuviosul Eftimie cel Mare pentru sfat, iar acesta l-a trimis la Cuviosul Teoctist, în mănăstirea de obşte, unde a cunoscut bunele obiceiuri şi ostenelile fraţilor ce locuiau acolo.
Din pricina covârşitoarei lui înduhovniciri, Cuviosul Eftimie îl numea copil bătrân. Şi, cu cât creştea în vârstă, cu atât sporea şi în virtute.
De aceea l-a şi înzestrat Hristos Domnul cu darul minunilor. Printre altele, prin rugăciunea lui a făcut să izvorască apă în locuri fără de apă.
A fost povăţuitor şi învăţător multor călugări, întemeind în Palestina mănăstirea care îi poartă numele şi aşezând tipicul sfintelor slujbe pe care îl urmează până astăzi Biserica Ortodoxă.
Sfântul Sava este numit „cel Sfinţit” pentru că a fost hirotonit preot şi rânduit îndrumător al tuturor sihaştrilor din Palestina.
El a mers de 2 ori la Constantinopol, fiind trimis ca sol de către patriarhii Ierusalimului din acele vremuri, la împăraţii Anastasie (491-518) şi Iustinian cel Mare (527-565).
Ajungând la desăvârşirea cea întru Hristos, s-a mutat către Domnul în anul 532, fiind în vârstă de 94 de ani.
În 584, când a fost deschis mormântul Cuviosului spre a fi îngropat trupul stareţului Casian, moaştele Sfântului Sava au fost găsite nestricate şi răspândind bună mireasmă.
În timpul năvălirilor arabe, moaştele sale au fost mutate la Constantinopol, iar după Cruciada a patra (1204), au fost duse la Veneţia.
În 1965, la insistenţele Patriarhului ortodox Benedict al Ierusalimului, moaştele Sfântului Sava au fost aduse din nou în Mănăstirea sa, din Ţara Sfântă, unde se află, întregi, până astăzi.
https://t.me/Acatiste/265
Încă de la vârsta de 8 ani a ales calea călugăriei şi a intrat în mănăstirea numită a lui Flavian, unde a deprins să fie răbdător în toate şi unde a învăţat Psaltirea pe de rost.
Era atât de înfrânat încă din copilărie, încât, văzând în grădină un măr şi dorind să-l mănânce, a zis:
„Frumos era la vedere şi bun la mâncare rodul ce m-a omorât”.
A luat mărul în mâini, dar nu l-a mâncat, ci l-a călcat în picioare şi şi-a făgăduit să nu mănânce niciodată mere.
Pe când avea 18 ani, a mers la Cuviosul Eftimie cel Mare pentru sfat, iar acesta l-a trimis la Cuviosul Teoctist, în mănăstirea de obşte, unde a cunoscut bunele obiceiuri şi ostenelile fraţilor ce locuiau acolo.
Din pricina covârşitoarei lui înduhovniciri, Cuviosul Eftimie îl numea copil bătrân. Şi, cu cât creştea în vârstă, cu atât sporea şi în virtute.
De aceea l-a şi înzestrat Hristos Domnul cu darul minunilor. Printre altele, prin rugăciunea lui a făcut să izvorască apă în locuri fără de apă.
A fost povăţuitor şi învăţător multor călugări, întemeind în Palestina mănăstirea care îi poartă numele şi aşezând tipicul sfintelor slujbe pe care îl urmează până astăzi Biserica Ortodoxă.
Sfântul Sava este numit „cel Sfinţit” pentru că a fost hirotonit preot şi rânduit îndrumător al tuturor sihaştrilor din Palestina.
El a mers de 2 ori la Constantinopol, fiind trimis ca sol de către patriarhii Ierusalimului din acele vremuri, la împăraţii Anastasie (491-518) şi Iustinian cel Mare (527-565).
Ajungând la desăvârşirea cea întru Hristos, s-a mutat către Domnul în anul 532, fiind în vârstă de 94 de ani.
În 584, când a fost deschis mormântul Cuviosului spre a fi îngropat trupul stareţului Casian, moaştele Sfântului Sava au fost găsite nestricate şi răspândind bună mireasmă.
În timpul năvălirilor arabe, moaştele sale au fost mutate la Constantinopol, iar după Cruciada a patra (1204), au fost duse la Veneţia.
În 1965, la insistenţele Patriarhului ortodox Benedict al Ierusalimului, moaştele Sfântului Sava au fost aduse din nou în Mănăstirea sa, din Ţara Sfântă, unde se află, întregi, până astăzi.
https://t.me/Acatiste/265
Показано 1 - 24 із 43
Увійдіть, щоб розблокувати більше функціональності.