Ce înseamnă atunci preoţia? Ea înseamnă să fii martorul îndurerat al suferinţei umane şi să o iei pe umerii tăi. Să fii cel ce încălzeşte pe lepros la sân şi dă celui mizerabil viaţa prin suflarea gurii lui. Să fii consolatorul tare al oricărui nefericit, chiar atunci când tu însuţi te simţi doborât de neputinţă. Să aduci o rază de lumină strălucitoare în inimile celor nenorociţi, chiar atunci când ochii tăi orbi au încetat demult să mai vadă lumina. Să porţi pe umerii tăi muntele suferinţei umane, chiar atunci când fiinţa ta strigă zdrobită de propria-i suferinţă. Dar carnea ta se va revolta şi va zice: „Este inadmisibil eroismul acesta absurd! Unde este omul acela, unde este preotul pe care mi-l descrii, să-i pun şi suferinţa mea pe umeri?”.
Şi totuşi el există. Din când în când se trezeşte în noi preotul lui Hristos, care, asemenea samarineanului milostiv, se apleacă peste cel căzut între tâlhari şi, suindu-l pe asinul său, îl aduce din nou în Biserica lui Hristos. Şi uită de sine şi te consolează, omule al suferinţei! Cine, astăzi, se mai poate înduioşa de suferinţa ta? Cine altul, astăzi, îţi mai poate spune, înduioşat de soarta ta, cuvinte de consolare? De la cine mai poţi auzi, astăzi, cuvintele lui Hristos: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi…” Te-am văzut, tânărul meu prieten, brutalizat de cei mai în vârstă, jignit şi insultat, numai din vina de a fi tânăr. Ţi-am vorbit atunci ca unui om cu slăbiciuni şi dureri, ca unei fiinţe sensibile şi fără apărare. Te-am văzut atunci, spre spaima şi bucuria mea, cum te-ai aplecat şi mi-ai sărutat mâna, nu mie, ci preotului lui Hristos care-ţi aducea consolarea.
Pentru că ai biruit moartea la care te condamnase o doctrină ateistă, pentru că ai înviat înălţându-te din ruinele materialismului prăbuşit de tinereţea şi credinţa ta, îţi voi grăi acum cuvintele lui Iisus, aşa cum s-au rostit ele prin gura Apostolului Neamurilor. Ele sunt absurde pentru prizonierii materiei şi materialismului, pentru cei ce substituie cârciuma Bisericii şi indecența suferinţei. Dar pentru tine ele vor suna pline de sens spiritual şi de adevăr:
„Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; dar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. Căci scris este: Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa celor învăţaţi voi nimici-o. Unde este înţeleptul? Unde e cărturarul? Unde e cercetătorul acestui veac? Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia?” (I Corinteni 1, 18-20).
Unde sunt toţi aceştia, prietene al meu? Nu mai este nici unul. Doar tu ai rămas aici, viu şi întreg în Biserica lui Hristos; tu, popor sfânt, agonisit de Dumezeu; tu, temelie pe care se zideşte sufletul ortodox al neamului românesc; tu, singura lui salvare şi dăinuire prin veacul acesta.
Cuvânt rostit în Biserica Radu-Vodă, în cea de-a patra miercuri a Postului Mare, la 5 aprilie 1978.
(Preot Gheorghe Calciu – 7 cuvinte către tineri, ediție îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Anastasia, București, 1996, pp. 43-49)
———
La cel de-al cincilea cuvânt, autoritățile comuniste au închis și porțile bisericii, nu doar biserica, ca să nu mai vină studenții din afară. Cu toate acestea, tinerii au sărit gardul iar cei din Seminar au ieșit pe ferestre, fiindcă fuseseră încuiați în dormitoare de directorul Seminarului.
Fiecare cuvânt al părintelui dura câteva ore pentru că după fiecare predică, urmau discuții cu tinerii veniți, așa încât Cuvântul se termina pe la doisprezece sau chiar unu noaptea. La sfârșit seminariștii se îndreptau spre dormitoarele lor iar cei veniți de la alte facultăți îl conduceau pe părintele Calciu până la acasă. Nefiind vreun mijloc de transport la orele acelea, iar părintele fiind îmbrăcat cu reverenda, veneau deseori bețivi care îl înjurau că este „popă” care „înșeală lumea”, și aducându-i tot felul de ofense. Însă părintele era înconjurat și protejat de acei tineri, pe care îi considera îngerii săi păzitori.
#RomâniaProfundă
