Viata in armonie
06.04.202514:35
post.media.noAccess
31.03.202509:34
Odihna, hidratare, adapostire.
31.03.202507:48
Încet, am început să descoperim ritmul vieții la țară. Ioana, care lucra ca designer grafic freelancer, s-a îndrăgostit de lumina naturală care inunda casa dimineața. Și-a mutat biroul lângă fereastra din camera de la drum și, spre surprinderea ei, lucra mai eficient decât în orașul aglomerat și zgomotos.
"E ceva în aerul de aici," îmi spunea ea, inspirând adânc. "Parcă ideile vin mai ușor."
Mama, văzând că suntem serioși în privința rămânerii, a început să prindă viață. Tensiunea ei s-a stabilizat, a început din nou să lucreze în grădină, ajutată de Ioana. Le găseam adesea împreună, discutând despre plantarea roșiilor sau despre rețeta perfectă de zacuscă.
"Știi," mi-a șoptit Ioana într-o seară, "mama ta mă învață mai multe despre design decât toți profesorii mei de la facultate. Aranjamentul ei de culori în grădină, modul în care combină florile... are un ochi înnăscut."
Pentru mine, tranziția a fost mai surprinzătoare. Descopeream că pot fi la fel de productiv - sau chiar mai productiv - lucrând din liniștea satului. Fără distragerea constantă a orașului, codul meu era mai curat, soluțiile mai elegante. În pauze, în loc să pierd timpul pe rețele sociale, ieșeam în grădină să culeg câteva roșii sau să repar gardul.
La șase luni după mutare, un coleg m-a întrebat în timpul unei videoconferințe:
"Cum e viața la țară, regret?"
Am privit pe fereastră. Era toamnă, iar nucul din curte își scutura frunzele aurii. Mama și Ioana puneau murături în bucătărie, și mirosul de mărar și usturoi ajungea până la mine.
"Știi," i-am răspuns, "cred că regretul meu e că n-am făcut asta mai devreme."
Era adevărat. Descopeream o libertate pe care n-o bănuisem niciodată. Libertatea de a ieși în curte oricând simțeam că mă blochez într-un proiect. Libertatea de a mânca legume proaspete, culese cu câteva minute înainte. Libertatea de a lucra într-un ritm care urma ciclurile naturale ale zilei, nu deadline-urile artificiale ale corporației.
Ce s-a schimbat în societatea rurală românească de-a lungul anilor? Unii ar spune că totul, alții că nimic. Adevărul e undeva la mijloc. Internetul a adus satul mai aproape de lumea mare. Tinerii încă pleacă, dar unii, ca mine, încep să se întoarcă. Nu din eșec, ci din alegere conștientă pentru o calitate diferită a vieții.
"Ce-ar fi să ne facem o seră?" i-am propus mamei într-o zi. "Una inteligentă, cu irigație automată și control al temperaturii, toate conectate prin internet."
A râs și m-a întrebat dacă voi putea să programez roșiile să aibă gustul celor crescute de ea. Am râs și eu, dar ideea a prins contur. Curând, am transformat o parte din curte într-un experiment de agricultură inteligentă. Vecinii veneau să vadă minunea, iar eu le explicam cum funcționează senzorii de umiditate și sistemul de irigație.
La un an după mutare, am primit o propunere neașteptată. Compania mea dorea să dezvolte soluții software pentru agricultură de precizie și aflase de experimentele mele. Mi-au oferit să conduc proiectul.
"Vrei să spui că pot lucra oficial la ce fac deja în timpul liber?" am întrebat, nevenindu-mi să cred.
Acum, după trei ani, satul nostru a devenit un mic hub pentru lucrul la distanță. Mai multe familii tinere s-au mutat aici, aducând cu ele abilitățile lor digitale. Avem un mic coworking space în fostul cămin cultural, renovat cu fonduri europene. Școala, care era pe punctul de a se închide din lipsă de elevi, are acum o clasă nouă de clasa I, plină de copiii "orășenilor întorși", cum ne numește primarul.
Mama, la 75 de ani, e sufletul acestei comunități renăscute. Ține cursuri informale de grădinărit pentru noii veniți și e mai sănătoasă ca niciodată. Camera goală din casa noastră nu mai e goală - acum găzduiește pe fiica noastră de doi ani, Maria, numită după bunica ei.
Seara, când închid laptopul și ies pe prispă, privesc cerul înstelat și mă gândesc la amenințarea mea de acum trei ani: "Ori la bloc, ori la azil". Cât de limitat eram în gândire, cât de închis în cutia cu soluții prefabricate ale vieții moderne.
"E ceva în aerul de aici," îmi spunea ea, inspirând adânc. "Parcă ideile vin mai ușor."
Mama, văzând că suntem serioși în privința rămânerii, a început să prindă viață. Tensiunea ei s-a stabilizat, a început din nou să lucreze în grădină, ajutată de Ioana. Le găseam adesea împreună, discutând despre plantarea roșiilor sau despre rețeta perfectă de zacuscă.
"Știi," mi-a șoptit Ioana într-o seară, "mama ta mă învață mai multe despre design decât toți profesorii mei de la facultate. Aranjamentul ei de culori în grădină, modul în care combină florile... are un ochi înnăscut."
Pentru mine, tranziția a fost mai surprinzătoare. Descopeream că pot fi la fel de productiv - sau chiar mai productiv - lucrând din liniștea satului. Fără distragerea constantă a orașului, codul meu era mai curat, soluțiile mai elegante. În pauze, în loc să pierd timpul pe rețele sociale, ieșeam în grădină să culeg câteva roșii sau să repar gardul.
La șase luni după mutare, un coleg m-a întrebat în timpul unei videoconferințe:
"Cum e viața la țară, regret?"
Am privit pe fereastră. Era toamnă, iar nucul din curte își scutura frunzele aurii. Mama și Ioana puneau murături în bucătărie, și mirosul de mărar și usturoi ajungea până la mine.
"Știi," i-am răspuns, "cred că regretul meu e că n-am făcut asta mai devreme."
Era adevărat. Descopeream o libertate pe care n-o bănuisem niciodată. Libertatea de a ieși în curte oricând simțeam că mă blochez într-un proiect. Libertatea de a mânca legume proaspete, culese cu câteva minute înainte. Libertatea de a lucra într-un ritm care urma ciclurile naturale ale zilei, nu deadline-urile artificiale ale corporației.
Ce s-a schimbat în societatea rurală românească de-a lungul anilor? Unii ar spune că totul, alții că nimic. Adevărul e undeva la mijloc. Internetul a adus satul mai aproape de lumea mare. Tinerii încă pleacă, dar unii, ca mine, încep să se întoarcă. Nu din eșec, ci din alegere conștientă pentru o calitate diferită a vieții.
"Ce-ar fi să ne facem o seră?" i-am propus mamei într-o zi. "Una inteligentă, cu irigație automată și control al temperaturii, toate conectate prin internet."
A râs și m-a întrebat dacă voi putea să programez roșiile să aibă gustul celor crescute de ea. Am râs și eu, dar ideea a prins contur. Curând, am transformat o parte din curte într-un experiment de agricultură inteligentă. Vecinii veneau să vadă minunea, iar eu le explicam cum funcționează senzorii de umiditate și sistemul de irigație.
La un an după mutare, am primit o propunere neașteptată. Compania mea dorea să dezvolte soluții software pentru agricultură de precizie și aflase de experimentele mele. Mi-au oferit să conduc proiectul.
"Vrei să spui că pot lucra oficial la ce fac deja în timpul liber?" am întrebat, nevenindu-mi să cred.
Acum, după trei ani, satul nostru a devenit un mic hub pentru lucrul la distanță. Mai multe familii tinere s-au mutat aici, aducând cu ele abilitățile lor digitale. Avem un mic coworking space în fostul cămin cultural, renovat cu fonduri europene. Școala, care era pe punctul de a se închide din lipsă de elevi, are acum o clasă nouă de clasa I, plină de copiii "orășenilor întorși", cum ne numește primarul.
Mama, la 75 de ani, e sufletul acestei comunități renăscute. Ține cursuri informale de grădinărit pentru noii veniți și e mai sănătoasă ca niciodată. Camera goală din casa noastră nu mai e goală - acum găzduiește pe fiica noastră de doi ani, Maria, numită după bunica ei.
Seara, când închid laptopul și ies pe prispă, privesc cerul înstelat și mă gândesc la amenințarea mea de acum trei ani: "Ori la bloc, ori la azil". Cât de limitat eram în gândire, cât de închis în cutia cu soluții prefabricate ale vieții moderne.
28.03.202508:57
25.03.202515:52
24.03.202514:50
05.04.202513:11
Dr Adina Alberts si Elena Cimpoesu:
Omul mai inseamna si constiinta... Omul mai inseamna si suflet...
Omul mai inseamna si constiinta... Omul mai inseamna si suflet...
31.03.202508:06
Daca e cu adevarat important pentru tine, vei gasi o solutie/ o modalitate. Daca nu, vei gasi o scuza.
30.03.202509:00
28.03.202507:05
24.03.202515:25
23.03.202511:37
03.04.202507:36
“Lecția zilei:
~ Acest om lucra cu calul său când a fost o furtună uriașă... toată lumea alerga peste tot pe unde vedea ,ca să se ascundă de furtună. Totuși nu s-a mișcat de lângă cal, a stat lângă el și l-a îmbrățișat strâns. Au stat împreună în ploaia torențială.
Când ploaia s-a oprit, omul a observat că îl privim, apoi cu un zâmbet blând a spus doar că trebuie să aibă grijă de prietenul său.
~ Morala ;
Nu-i uita pe cei care sunt lângă tine în furtună, pentru că la soare toți pot iubi.”
Sursa: net
~ Acest om lucra cu calul său când a fost o furtună uriașă... toată lumea alerga peste tot pe unde vedea ,ca să se ascundă de furtună. Totuși nu s-a mișcat de lângă cal, a stat lângă el și l-a îmbrățișat strâns. Au stat împreună în ploaia torențială.
Când ploaia s-a oprit, omul a observat că îl privim, apoi cu un zâmbet blând a spus doar că trebuie să aibă grijă de prietenul său.
~ Morala ;
Nu-i uita pe cei care sunt lângă tine în furtună, pentru că la soare toți pot iubi.”
Sursa: net
31.03.202507:48
Uneori, soluția nu e să forțezi un bătrân să se adapteze la lumea ta, ci să aduci lumea ta înapoi la rădăcini. Pentru că, la urma urmei, nu poți programa un apus de soare, nu poți automatiza bucuria unei mese în familie, și nici un sistem de inteligență artificială nu poate înlocui înțelepciunea unei mame care știe exact când va ploua doar privind la stolurile de păsări.
I-am zis mamei pentru ultima dată să o luăm la bloc, apoi am realizat că puteam să aducem ceea ce e mai bun din oraș înapoi în satul natal. Și asta a făcut toată diferența.
Via: Nuta Craciun
I-am zis mamei pentru ultima dată să o luăm la bloc, apoi am realizat că puteam să aducem ceea ce e mai bun din oraș înapoi în satul natal. Și asta a făcut toată diferența.
Via: Nuta Craciun
28.03.202515:14
Sursa: Julien Cohen Pianist
27.03.202515:41
"Ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul", adică puterea de a trăi frumos.. . Câți dintre noi mai găsim timp să mai vedem și un răsărit de soare, câți dintre noi ne-am oprit să ascultăm cântecul unei păsărele, sau al unui greier, și să ne întrebăm oare ce spun ei, fiindcă și ei spun ceva, câți ne-am oprit în fața unei flori și să ne întrebam cine a colorat-o atât de inimitabil...am pierdut puterea de a trăi frumos,de a te mai mira,de a te minuna, de a mai scăpa o lacrimă..
(Pr.Prof Stelian Tofană )
(Pr.Prof Stelian Tofană )
24.03.202514:50
Gândește cu capul tău:
Am crezut că am făcut cea mai mare greșeală să cumpăr o ruină în mijlocul nicăieriului, până am descoperit că aici, printre dărâmături și buruieni, mă aștepta altceva.
Acum șase luni, obosit de zgomotul Bucureștiului și de ritmul nebunesc al agenției de publicitate unde lucram, am dat curs unui impuls absurd: am cumpărat o casă veche într-un sat din Buzău, la recomandarea unui prieten. În poze, părea o cocioabă romantică. În realitate, era doar o cocioabă.
Prima noapte am dormit în mașină. Casa avea acoperișul spart în două locuri, dușumeaua putredă în camera din spate, și o colonie întreagă de șobolani care mă priveau indignați, ca pe un intrus. Stând în întuneric, cu telefonul fără semnal și cu ploaia ciocănind în acoperișul mașinii, mi-am dat palme mentale pentru prostia făcută. Eu, un tip crescut între betoane, obișnuit cu food delivery și cu wifi de mare viteză, ce căutam aici, la capătul lumii civilizate?
Dimineața m-a trezit un cocoș. Nu la figurat - un cocoș real, care se cocoțase pe capota mașinii și anunța răsăritul cu o determinare care m-a făcut să-l blestem în toate limbile pe care le cunoșteam. Când am deschis ușa, m-am trezit față în față cu un bătrân care ținea în mână o oală aburindă.
"Bună dimineața, vecine. Ți-am adus niște zamă de găină. Știam eu că vii, mi-o zis mie inima."
Așa l-am cunoscut pe nea Gheorghe, vecinul meu de 78 de ani, care avea să devină, fără să-mi dau seama, cel mai bun prieten al meu din satul Vadu Pașii. În timp ce sorbeam din supa fierbinte, m-a măsurat din priviri și a decis, probabil, că sunt un caz de milă urbană.
"Io zâc să stai la mine până îți dregi coșteiul ăsta," a spus el, arătând spre casă. "Că dacă mai ploaie o dată, te trezești cu tavanul în cap."
Prima săptămână a fost un șoc cultural. Nea Gheorghe se trezea la 5 dimineața, indiferent de zi. "Găinile nu știu când îi duminică," spunea el, în timp ce îi urmăream silueta mișcându-se prin curte. Eu, care nu văzusem niciodată un răsărit în mod voluntar, mă trezeam la 10 și mă simțeam ca un parazit.
În a doua săptămână, am început să-l ajut - mai mult din jenă decât din altruism. Am descoperit că o zi la țară are un ritm complet diferit. Nu există deadline-uri, ședințe sau e-mailuri urgente. Există doar succesiunea naturală a sarcinilor: hrănitul animalelor, munca în grădină, reparatul gardului, aducerea apei de la fântână. Și, surprinzător, la finalul zilei, simțeam o oboseală plăcută, diferită de epuizarea nervoasă din corporație.
Nimeni nu te învață la școală cum se repară un acoperiș, cum se face pâine în țăst sau cum recunoști când o găină e bolnavă. Aceste cunoștințe, transmise din generație în generație la sat, s-au pierdut complet pentru cei ca mine, crescuți între betoane. Doar cineva care a trăit toată viața în ritmul naturii poate înțelege cu adevărat bucuria de a vedea o plantă crescând din sămânța pusă de tine, sau liniștea care te cuprinde când stai seara pe prispa casei și asculți greierii.
Când am început să repar acoperișul casei mele, au venit cinci bărbați din sat să mă ajute. Nu i-am chemat, pur și simplu au apărut într-o dimineață cu scule și materiale. "Așa-i la noi, ne ajutăm," mi-a explicat unul dintre ei, ca și cum ar fi fost cel mai normal lucru din lume. În București, abia dacă știam numele vecinilor de palier.
Luna a devenit două, apoi trei. Corporația suna din ce în ce mai rar. Am început să lucrez remote pentru câțiva clienți, suficient cât să-mi permit să rămân aici. Casa prindea viață încet-încet - un acoperiș nou, ferestre reparate, o sobă care funcționa. Dar mai important, prindeam viață și eu.
Într-o duminică, stând pe prispa casei, am observat pentru prima dată cum se schimbă lumina peste dealurile din jur. Cum se prelinge aurul apusului peste vârfurile copacilor, cum se adună umbrele în vale, cum ultimele raze ale soarelui aprind geamurile caselor din depărtare. M-am trezit plângând, fără să înțeleg de ce. Poate pentru că niciodată în viața mea nu avusesem timp să stau și să privesc cum se termină o zi.
Am crezut că am făcut cea mai mare greșeală să cumpăr o ruină în mijlocul nicăieriului, până am descoperit că aici, printre dărâmături și buruieni, mă aștepta altceva.
Acum șase luni, obosit de zgomotul Bucureștiului și de ritmul nebunesc al agenției de publicitate unde lucram, am dat curs unui impuls absurd: am cumpărat o casă veche într-un sat din Buzău, la recomandarea unui prieten. În poze, părea o cocioabă romantică. În realitate, era doar o cocioabă.
Prima noapte am dormit în mașină. Casa avea acoperișul spart în două locuri, dușumeaua putredă în camera din spate, și o colonie întreagă de șobolani care mă priveau indignați, ca pe un intrus. Stând în întuneric, cu telefonul fără semnal și cu ploaia ciocănind în acoperișul mașinii, mi-am dat palme mentale pentru prostia făcută. Eu, un tip crescut între betoane, obișnuit cu food delivery și cu wifi de mare viteză, ce căutam aici, la capătul lumii civilizate?
Dimineața m-a trezit un cocoș. Nu la figurat - un cocoș real, care se cocoțase pe capota mașinii și anunța răsăritul cu o determinare care m-a făcut să-l blestem în toate limbile pe care le cunoșteam. Când am deschis ușa, m-am trezit față în față cu un bătrân care ținea în mână o oală aburindă.
"Bună dimineața, vecine. Ți-am adus niște zamă de găină. Știam eu că vii, mi-o zis mie inima."
Așa l-am cunoscut pe nea Gheorghe, vecinul meu de 78 de ani, care avea să devină, fără să-mi dau seama, cel mai bun prieten al meu din satul Vadu Pașii. În timp ce sorbeam din supa fierbinte, m-a măsurat din priviri și a decis, probabil, că sunt un caz de milă urbană.
"Io zâc să stai la mine până îți dregi coșteiul ăsta," a spus el, arătând spre casă. "Că dacă mai ploaie o dată, te trezești cu tavanul în cap."
Prima săptămână a fost un șoc cultural. Nea Gheorghe se trezea la 5 dimineața, indiferent de zi. "Găinile nu știu când îi duminică," spunea el, în timp ce îi urmăream silueta mișcându-se prin curte. Eu, care nu văzusem niciodată un răsărit în mod voluntar, mă trezeam la 10 și mă simțeam ca un parazit.
În a doua săptămână, am început să-l ajut - mai mult din jenă decât din altruism. Am descoperit că o zi la țară are un ritm complet diferit. Nu există deadline-uri, ședințe sau e-mailuri urgente. Există doar succesiunea naturală a sarcinilor: hrănitul animalelor, munca în grădină, reparatul gardului, aducerea apei de la fântână. Și, surprinzător, la finalul zilei, simțeam o oboseală plăcută, diferită de epuizarea nervoasă din corporație.
Nimeni nu te învață la școală cum se repară un acoperiș, cum se face pâine în țăst sau cum recunoști când o găină e bolnavă. Aceste cunoștințe, transmise din generație în generație la sat, s-au pierdut complet pentru cei ca mine, crescuți între betoane. Doar cineva care a trăit toată viața în ritmul naturii poate înțelege cu adevărat bucuria de a vedea o plantă crescând din sămânța pusă de tine, sau liniștea care te cuprinde când stai seara pe prispa casei și asculți greierii.
Când am început să repar acoperișul casei mele, au venit cinci bărbați din sat să mă ajute. Nu i-am chemat, pur și simplu au apărut într-o dimineață cu scule și materiale. "Așa-i la noi, ne ajutăm," mi-a explicat unul dintre ei, ca și cum ar fi fost cel mai normal lucru din lume. În București, abia dacă știam numele vecinilor de palier.
Luna a devenit două, apoi trei. Corporația suna din ce în ce mai rar. Am început să lucrez remote pentru câțiva clienți, suficient cât să-mi permit să rămân aici. Casa prindea viață încet-încet - un acoperiș nou, ferestre reparate, o sobă care funcționa. Dar mai important, prindeam viață și eu.
Într-o duminică, stând pe prispa casei, am observat pentru prima dată cum se schimbă lumina peste dealurile din jur. Cum se prelinge aurul apusului peste vârfurile copacilor, cum se adună umbrele în vale, cum ultimele raze ale soarelui aprind geamurile caselor din depărtare. M-am trezit plângând, fără să înțeleg de ce. Poate pentru că niciodată în viața mea nu avusesem timp să stau și să privesc cum se termină o zi.
23.03.202511:34
post.reposted:
Elena_Mocănaşu
02.04.202515:44
Cum să-ți recâștigi calmul într-o lume tulbure
Află tehnici eficiente pentru a-ți regăsi calmul în mijlocul haosului cotidian.
Descoperă metodele aici:
https://www.patreon.com/posts/cum-sa-ti-calmul-125362447
#IubireDeSine #AiGrijaDeTine #FiiBineCuTine #IubeșteTeȘiPeTine #LinisteSufleteasca #Echilibru #Armonie #EducatieInterioara
Join channel
@ElenaMocanasu
Află tehnici eficiente pentru a-ți regăsi calmul în mijlocul haosului cotidian.
Descoperă metodele aici:
https://www.patreon.com/posts/cum-sa-ti-calmul-125362447
#IubireDeSine #AiGrijaDeTine #FiiBineCuTine #IubeșteTeȘiPeTine #LinisteSufleteasca #Echilibru #Armonie #EducatieInterioara
Join channel
@ElenaMocanasu
31.03.202507:48
I-am zis mamei pentru ultima dată să o luăm la bloc, dacă nu, azilul era ultima variantă. Apoi am realizat că viața mea putea lua o cu totul altă direcție.
"Mamă, ai înțeles ce ți-am spus? Nu mai poți sta singură aici. Te ia Alex în București sau te ducem la căminul de bătrâni din Târgoviște."
Stăteam în bucătăria casei părintești, privindu-mi mama care mesteca încăpățânată în oala cu supă. La șaptezeci și doi de ani, Maria Ionescu era slabă, dar cu o voință de fier. Tensiunea ei arterială urca tot mai des în ultimele luni, iar vecinii mă sunau aproape săptămânal să-mi spună că au găsit-o amețită în grădină sau că n-au mai văzut-o de două zile.
"Aici m-am născut, aici mor," a răspuns ea fără să ridice privirea. "Casa asta ne-a ținut pe toți. N-o părăsesc."
Respiram adânc, numărând până la zece în gând. Era a treia vizită în două săptămâni și tot nu reușisem să o conving. Fratele meu, Alex, avea un apartament mare în București, cu o cameră liberă. Eu locuiam la Cluj, prea departe pentru a o vizita des. După ce tata murise acum doi ani, mama refuza încăpățânată să accepte că nu mai putea gestiona singură casa și grădina.
"Azi dimineață abia te-ai ridicat din pat," i-am amintit. "Doamna Floarea te-a găsit pe jos în sufragerie săptămâna trecută. Ce facem când cazi și nu e nimeni să te ajute?"
Privirea mamei s-a ridicat în sfârșit din oală, întâlnind-o pe a mea. În ochii ei căprui, aceiași ochi care mă vegheau febra când eram mic, am văzut o hotărâre care m-a cutremurat.
"Tu nu înțelegi, Andrei. Eu nu supraviețuiesc la oraș. Pentru voi, casele sunt doar pereți. Pentru mine, casa asta e toată viața mea. Fiecare scândură din podeaua asta scârțâie într-un fel pe care-l cunosc. Știu fiecare pom din grădină, l-am crescut cu mâna mea. Dacă plec de aici, mor mai repede și mai trist."
A fost momentul în care ceva s-a schimbat în mine. Poate privirea ei, poate cuvintele simple dar atât de adevărate, sau poate amintirea copilăriei mele în această casă. Toți anii aceia în care mama se trezea la cinci dimineața să ne facă pachet pentru școală. Toate nopțile în care stătea lângă patul nostru când eram bolnavi. Toate sacrificiile ei.
În seara aceea, am sunat-o pe soția mea.
"Ce-ar fi dacă ne-am muta la țară?" am întrebat-o direct. "La mama, știi, casa e destul de mare."
Ioana a tăcut câteva secunde, apoi a spus simplu: "Mă întrebam când o să-ți dai seama că asta e singura soluție."
Nu a fost ușor. Am discutat cu șeful meu de la compania de software, i-am explicat situația. Fiind programator senior, puteam să lucrez de la distanță majoritatea timpului, venind la birou doar de două ori pe lună pentru întâlniri importante. Colegii mei păreau că mă invidiază când le-am spus că mă mut la țară.
"O să te plictisești după o lună," a râs Dan, arhitectul nostru de sistem. "Tu, omul care comandă mâncare prin aplicații ca să nu iasă din casă."
Poate că avea dreptate. La 36 de ani, eram obișnuit cu ritmul orașului, cu cafenelele, cu livrările de mâncare la ușă. Dar exista și o parte din mine care își amintea cu nostalgie de copilăria la țară - libertatea de a alerga desculț prin iarbă, mirosul pâinii coapte de mama, liniștea serilor de vară pe prispă.
Doar cei care au plecat din satul natal pot înțelege cu adevărat contradicția dintre dorința de a "scăpa" și dorul de a te întoarce. Orașul promite oportunități, dar ia în schimb ceva esențial - conexiunea cu pământul, cu ritmurile simple ale naturii, cu comunitatea unde toată lumea te cunoaște pe nume.
Prima săptămână după mutare a fost haotică. Ioana, obișnuită cu apartamentul nostru modern din Cluj, se lupta cu soba de lemne și cu lipsa unui mall în apropiere. Eu încercam să-mi organizez un birou funcțional în camera mea de copil, trăgând cabluri de internet prin toată casa. Mama ne privea cu un amestec de bucurie și neîncredere, de parcă se aștepta să plecăm în orice moment.
"Internetul ăsta o să vă țină aici?" a întrebat ea într-o seară, uitându-se la routerul Wi-Fi ca la un obiect extraterestru.
"Internetul și tu, mamă," i-am răspuns, sărutând-o pe frunte.
"Mamă, ai înțeles ce ți-am spus? Nu mai poți sta singură aici. Te ia Alex în București sau te ducem la căminul de bătrâni din Târgoviște."
Stăteam în bucătăria casei părintești, privindu-mi mama care mesteca încăpățânată în oala cu supă. La șaptezeci și doi de ani, Maria Ionescu era slabă, dar cu o voință de fier. Tensiunea ei arterială urca tot mai des în ultimele luni, iar vecinii mă sunau aproape săptămânal să-mi spună că au găsit-o amețită în grădină sau că n-au mai văzut-o de două zile.
"Aici m-am născut, aici mor," a răspuns ea fără să ridice privirea. "Casa asta ne-a ținut pe toți. N-o părăsesc."
Respiram adânc, numărând până la zece în gând. Era a treia vizită în două săptămâni și tot nu reușisem să o conving. Fratele meu, Alex, avea un apartament mare în București, cu o cameră liberă. Eu locuiam la Cluj, prea departe pentru a o vizita des. După ce tata murise acum doi ani, mama refuza încăpățânată să accepte că nu mai putea gestiona singură casa și grădina.
"Azi dimineață abia te-ai ridicat din pat," i-am amintit. "Doamna Floarea te-a găsit pe jos în sufragerie săptămâna trecută. Ce facem când cazi și nu e nimeni să te ajute?"
Privirea mamei s-a ridicat în sfârșit din oală, întâlnind-o pe a mea. În ochii ei căprui, aceiași ochi care mă vegheau febra când eram mic, am văzut o hotărâre care m-a cutremurat.
"Tu nu înțelegi, Andrei. Eu nu supraviețuiesc la oraș. Pentru voi, casele sunt doar pereți. Pentru mine, casa asta e toată viața mea. Fiecare scândură din podeaua asta scârțâie într-un fel pe care-l cunosc. Știu fiecare pom din grădină, l-am crescut cu mâna mea. Dacă plec de aici, mor mai repede și mai trist."
A fost momentul în care ceva s-a schimbat în mine. Poate privirea ei, poate cuvintele simple dar atât de adevărate, sau poate amintirea copilăriei mele în această casă. Toți anii aceia în care mama se trezea la cinci dimineața să ne facă pachet pentru școală. Toate nopțile în care stătea lângă patul nostru când eram bolnavi. Toate sacrificiile ei.
În seara aceea, am sunat-o pe soția mea.
"Ce-ar fi dacă ne-am muta la țară?" am întrebat-o direct. "La mama, știi, casa e destul de mare."
Ioana a tăcut câteva secunde, apoi a spus simplu: "Mă întrebam când o să-ți dai seama că asta e singura soluție."
Nu a fost ușor. Am discutat cu șeful meu de la compania de software, i-am explicat situația. Fiind programator senior, puteam să lucrez de la distanță majoritatea timpului, venind la birou doar de două ori pe lună pentru întâlniri importante. Colegii mei păreau că mă invidiază când le-am spus că mă mut la țară.
"O să te plictisești după o lună," a râs Dan, arhitectul nostru de sistem. "Tu, omul care comandă mâncare prin aplicații ca să nu iasă din casă."
Poate că avea dreptate. La 36 de ani, eram obișnuit cu ritmul orașului, cu cafenelele, cu livrările de mâncare la ușă. Dar exista și o parte din mine care își amintea cu nostalgie de copilăria la țară - libertatea de a alerga desculț prin iarbă, mirosul pâinii coapte de mama, liniștea serilor de vară pe prispă.
Doar cei care au plecat din satul natal pot înțelege cu adevărat contradicția dintre dorința de a "scăpa" și dorul de a te întoarce. Orașul promite oportunități, dar ia în schimb ceva esențial - conexiunea cu pământul, cu ritmurile simple ale naturii, cu comunitatea unde toată lumea te cunoaște pe nume.
Prima săptămână după mutare a fost haotică. Ioana, obișnuită cu apartamentul nostru modern din Cluj, se lupta cu soba de lemne și cu lipsa unui mall în apropiere. Eu încercam să-mi organizez un birou funcțional în camera mea de copil, trăgând cabluri de internet prin toată casa. Mama ne privea cu un amestec de bucurie și neîncredere, de parcă se aștepta să plecăm în orice moment.
"Internetul ăsta o să vă țină aici?" a întrebat ea într-o seară, uitându-se la routerul Wi-Fi ca la un obiect extraterestru.
"Internetul și tu, mamă," i-am răspuns, sărutând-o pe frunte.
post.media.noAccess
28.03.202510:34
26.03.202514:42
Ziua în care Keanu Reeves i-a explicat lui Elon Musk ce înseamnă să fii om
Despre Inteligenţa Artificială (AI)
Dialog cu public
Elon Musk Q&A Keanu Reeves
***
EM - Sunt puțin surprins că ai acceptat această confruntare, Keanu ! Inteligența artificială este viitorul. Hollywood-ul este doar nostalgie.
KR - Nostalgia ne amintește ce înseamnă să fii om. Poate (AI) să facă asta?
EM – (AI) creează deja scenarii, actori și muzică. În curând, studiourile nu vor mai avea nevoie de oameni. De ce să privești un actor real care îmbătrânește când poți avea o versiune digitală perfectă?
KR - Elon, ai privit vreodată un apus de soare? Îl poți replica digital la perfecțiune, dar asta înseamnă că l-ai trăit cu adevărat? Prezența reală este ceva ce (AI nu poate reproduce. Arta, poveștile și însăși umanitatea sunt de neînlocuit.
EM - AI nu doar replică experiențele, ci le îmbunătățește. Filmele viitorului vor fi perfecționate științific, prezicând exact ce își dorește publicul. Oamenii nu pot concura cu asta.
KR - Atunci de ce oamenii încă merg la concerte live sau la spectacole pe Broadway, dacă AI poate perfecționa aceste experiențe? Oamenii tânjesc după conexiuni autentice pe care tehnologia pur și simplu nu le poate recrea. - adresându-se direct publicului: - Dacă și voi credeți că creativitatea umană - această frumusețe imperfectă și autentică a artei - va conta mereu, spuneți-o acum.
EM - Nu vezi tabloul de ansamblu. (AI) înseamnă eficiență, progres, supraviețuire. Oamenii sunt lenți, emoționali, imperfecți. (AI) nu este.
KR - Crezi că inteligența înseamnă să înlocuiești oamenii sau să îi ajuți? Întrebarea reală nu este dacă AI ne poate înlocui, ci dacă ar trebui să permitem acest lucru.
EM - AI este mai ieftin, mai rapid, nu îmbătrânește și nu cere drepturi de autor. Studiourile se gândesc la profit, nu la imprevizibilitate. Ce se întâmplă când filmele create de (AI) vor câștiga mai mult decât cele cu actori reali?”
KR - Dacă actorii generați de AI sunt atât de superiori, de ce nu ne-au înlocuit deja complet? De ce studiourile încă aleg oameni? Pentru că perfecțiunea nu este ceea ce ne face să ne conectăm—imperfecțiunile o fac. Performanțele autentice nu sunt memorabile pentru precizia tehnică, ci pentru autenticitatea lor.”
EM – (pauza)
KR - Dacă (AI) este atât de superior, de ce oamenii încă se surprind unii pe alții? De ce ne îndrăgostim, râdem spontan sau plângem la finaluri previzibile de film? Pentru că suntem imprevizibili, iar asta este ceva ce (AI) nu va putea înțelege niciodată cu adevărat.”
Musk activeaza un ecran pe care ruleaza un scurtmetraj creat exclusiv de (AI) cu o versiune digitală perfectă a lui Keanu Reeves.
EM - Acest film a fost produs în mai puțin de 24 de ore, fără actori, fără decoruri costisitoare, doar tehnologie pură. Cum poți concura cu asta?
KR - Își va mai aminti cineva de această scenă generată de (AI) mâine? Arată perfect, dar este goală. Cele mai mari filme nu sunt memorabile pentru că sunt impecabile, ci pentru că rezonează cu sufletul nostru. (AI) poate imita aparențele, dar nu poate reproduce sufletul.
EM - Ești actor, nu inginer. Ce drept ai să dezbați viitorul (AI)?
KR - Nu trebuie să fiu inginer ca să înțeleg umanitatea. Trebuie doar să fiu om.
Sursa: Ziarul de Calafat
Despre Inteligenţa Artificială (AI)
Dialog cu public
Elon Musk Q&A Keanu Reeves
***
EM - Sunt puțin surprins că ai acceptat această confruntare, Keanu ! Inteligența artificială este viitorul. Hollywood-ul este doar nostalgie.
KR - Nostalgia ne amintește ce înseamnă să fii om. Poate (AI) să facă asta?
EM – (AI) creează deja scenarii, actori și muzică. În curând, studiourile nu vor mai avea nevoie de oameni. De ce să privești un actor real care îmbătrânește când poți avea o versiune digitală perfectă?
KR - Elon, ai privit vreodată un apus de soare? Îl poți replica digital la perfecțiune, dar asta înseamnă că l-ai trăit cu adevărat? Prezența reală este ceva ce (AI nu poate reproduce. Arta, poveștile și însăși umanitatea sunt de neînlocuit.
EM - AI nu doar replică experiențele, ci le îmbunătățește. Filmele viitorului vor fi perfecționate științific, prezicând exact ce își dorește publicul. Oamenii nu pot concura cu asta.
KR - Atunci de ce oamenii încă merg la concerte live sau la spectacole pe Broadway, dacă AI poate perfecționa aceste experiențe? Oamenii tânjesc după conexiuni autentice pe care tehnologia pur și simplu nu le poate recrea. - adresându-se direct publicului: - Dacă și voi credeți că creativitatea umană - această frumusețe imperfectă și autentică a artei - va conta mereu, spuneți-o acum.
EM - Nu vezi tabloul de ansamblu. (AI) înseamnă eficiență, progres, supraviețuire. Oamenii sunt lenți, emoționali, imperfecți. (AI) nu este.
KR - Crezi că inteligența înseamnă să înlocuiești oamenii sau să îi ajuți? Întrebarea reală nu este dacă AI ne poate înlocui, ci dacă ar trebui să permitem acest lucru.
EM - AI este mai ieftin, mai rapid, nu îmbătrânește și nu cere drepturi de autor. Studiourile se gândesc la profit, nu la imprevizibilitate. Ce se întâmplă când filmele create de (AI) vor câștiga mai mult decât cele cu actori reali?”
KR - Dacă actorii generați de AI sunt atât de superiori, de ce nu ne-au înlocuit deja complet? De ce studiourile încă aleg oameni? Pentru că perfecțiunea nu este ceea ce ne face să ne conectăm—imperfecțiunile o fac. Performanțele autentice nu sunt memorabile pentru precizia tehnică, ci pentru autenticitatea lor.”
EM – (pauza)
KR - Dacă (AI) este atât de superior, de ce oamenii încă se surprind unii pe alții? De ce ne îndrăgostim, râdem spontan sau plângem la finaluri previzibile de film? Pentru că suntem imprevizibili, iar asta este ceva ce (AI) nu va putea înțelege niciodată cu adevărat.”
Musk activeaza un ecran pe care ruleaza un scurtmetraj creat exclusiv de (AI) cu o versiune digitală perfectă a lui Keanu Reeves.
EM - Acest film a fost produs în mai puțin de 24 de ore, fără actori, fără decoruri costisitoare, doar tehnologie pură. Cum poți concura cu asta?
KR - Își va mai aminti cineva de această scenă generată de (AI) mâine? Arată perfect, dar este goală. Cele mai mari filme nu sunt memorabile pentru că sunt impecabile, ci pentru că rezonează cu sufletul nostru. (AI) poate imita aparențele, dar nu poate reproduce sufletul.
EM - Ești actor, nu inginer. Ce drept ai să dezbați viitorul (AI)?
KR - Nu trebuie să fiu inginer ca să înțeleg umanitatea. Trebuie doar să fiu om.
Sursa: Ziarul de Calafat
24.03.202514:50
Ieri, când nea Gheorghe m-a întrebat până când mai stau, i-am răspuns sincer că nu știu. A zâmbit și mi-a spus ceva ce voi ține minte toată viața: "Vezi tu, maică, pământul are memoria lui. Dacă stai destul într-un loc, începi să prinzi rădăcini. Și dacă prinzi rădăcini, e greu să mai pleci."
Nu sunt naiv să cred că viața la țară e perfectă. E grea, uneori brutală în simplitatea ei. Dar are ceva ce am căutat toată viața fără să știu - un ritm care nu te consumă, ci te construiește. Un sentiment de apartenență, nu la un job sau la un grup social, ci la un loc, la un pământ, la o comunitate care încă mai știe să trăiască împreună.
Zilele acestea, când vreun prieten de la oraș mă întreabă când mă întorc, nu mai știu ce să răspund. Cum să le explic că aici, în "nicăieriul" ăsta, am găsit ceva ce Bucureștiul, cu toate oportunitățile lui, nu mi-a oferit niciodată - o viață care are sens nu prin ce acumulezi, ci prin ce trăiești zi de zi?
Oare câți dintre noi ne-am îndepărtat atât de mult de ritmul natural al vieții încât am uitat cum e să trăiești cu adevărat, nu doar să exiști de la un deadline la altul?
Sursa: https://www.facebook.com/share/16sdErv2Sw/
Nu sunt naiv să cred că viața la țară e perfectă. E grea, uneori brutală în simplitatea ei. Dar are ceva ce am căutat toată viața fără să știu - un ritm care nu te consumă, ci te construiește. Un sentiment de apartenență, nu la un job sau la un grup social, ci la un loc, la un pământ, la o comunitate care încă mai știe să trăiască împreună.
Zilele acestea, când vreun prieten de la oraș mă întreabă când mă întorc, nu mai știu ce să răspund. Cum să le explic că aici, în "nicăieriul" ăsta, am găsit ceva ce Bucureștiul, cu toate oportunitățile lui, nu mi-a oferit niciodată - o viață care are sens nu prin ce acumulezi, ci prin ce trăiești zi de zi?
Oare câți dintre noi ne-am îndepărtat atât de mult de ritmul natural al vieții încât am uitat cum e să trăiești cu adevărat, nu doar să exiști de la un deadline la altul?
Sursa: https://www.facebook.com/share/16sdErv2Sw/
22.03.202515:36
Показано 1 - 24 из 45
Войдите, чтобы разблокировать больше функциональности.