Prințul Alexandru Ghica, pătimitor timp de 23 de ani în temnițele bolșevice, apărător al libertății, demnității și onoarei românești. Către colonelul Crăciun, în timpul reeducării de la Aiud: “Tu ar trebui să stai în genunchi în fața acestei mulțimi de martiri, care duc crucea unui neam, pe care voi îl răstigniți în fiecare zi de peste 20 de ani!”
Mărturii (Ilie Tudor, Monahul Paulin Clapon, Părintele Gheorghe Calciu, Grigore Caraza)
Colonelul Crăciun, comandantul închisorii Aiud: – “Deținut Ghica! Nu mai ești șeful siguranței statului! Când vorbești cu mine să stai în poziție de drepți!”
Prințul Ghica: – “Tu ar trebui să stai în genunchi în fața acestei mulțimi de martiri, care duc crucea unui neam, pe care voi îl răstigniți în fiecare zi de peste 20 de ani!”
Se ridicase drept, alb, demn și în clipa următoare la un semn al lui Crăciun a fost ridicat.
A fost scos din adunare, dar din ușă s-a întors și a strigat:
“- Prefer să mor aici, decât în libertatea voastră!”
O mână i-a acoperit gura. Ca el au mai fost câțiva pe care nu i-au mai adus la mărturisirile ce se făceau.
Sursa: Ilie Tudor – De sub tăvălug,
Ediția a III-a, Editura MJM, Constanța, 2010, p. 93
Monahul Paulin Clapon, pătimitor timp de 22 de ani în temnițele bolșevice: “Mi-amintesc de Prinţul Ghica. A fost scos într-o maşină, cu un securist la volan şi cu însoţitori, la o plimbare prin ţară ca să vadă realizările regimului comunist. La Aiud era o grădină modernă, făcută de deţinuţi. Şi l-au dus şi pe Ghica acolo, care lucrase şi el la grădină. Lucrase prin '42-'43. Crăciun, care era comandantul puşcăriei, zice: „Puneţi-i domnului Ghica o ladă cu roşii şi castraveţi”. Şi-l duc pe Ghica în faţa deţinuţilor, cărora le spune: „Am fost prin ţară şi, uite, v-am adus nişte roşii”. „Ei, dar ce aţi mai văzut altceva?”. „Măi băieţi, plâng sălciile, măi! Jos e apă, sub sălcii, de plânsul neamului românesc”.
Părintele Calciu, pătimitor timp de 21 de ani în temnițele bolșevice:: „De la Prinţul Ghica am primit lecţii de bună-creştere. Era un om foarte politicos. El te saluta întâi. Deşi noi eram mai tineri, venea el primul şi ne dădea „Bună dimineaţa”. Te întreba: „Îmi dai voie să mătur eu astăzi în celulă în locul dumitale?”. Cum să-i dai voie?! Cum să-i zici: „Da, domle’, mătură!”!?... Dar el insista: „Te rog, te rog!”. Şi-ţi era ruşine să-l refuzi până la urmă. Sau dacă era cineva bolnav ori slăbit, prinţul se scula de dimineaţă şi mătura înainte ca acela să apuce. Şi era de-o eleganţă în expresie, de-o nobleţe, ceva extraordinar! Nu a făcut nici un compromis, a avut o demnitate princiară. Şi era şi foarte credincios” (Pr. Gh. Calciu, în „Viaţa Părintelui Gh. Calciu”, p.73)
Grigore Caraza: „M-a primit zâmbind prinţul Alexandru Ghica, prinţ şi la propriu, şi la figurat, un mare domn al pământului. Vorbind despre dimensiunile acestui om, l-aş alătura marilor cavaleri medievali plecaţi din inima Europei să elibereze Ierusalimul, sau Ceahlăului care domină întinsa Moldovă până departe, peste hotare. Cei care am luat atitudine în faţa reeducării trebuia să stăm continuu sub teroare, una din modalităţi fiind şi cea de a spăla duşumeaua celulei, chiar şi de două ori pe zi, aruncând apă cât mai multă care nu mai apuca să se usuce şi al cărui abur îl trăgeam în plămâni. Executam cu rândul această silnicie. N-am uitat niciodată că, ori de câte ori îmi venea rândul, prinţul Ghica nu mă lăsa, pe considerentul că sunt bolnav. Făcea el această operaţie şi pentru mine, intrând pe burtă pe sub paturi şi frecând o duşumea care, pe zi ce trecea, parcă se subţia tot mai mult.” (Grigore Caraza, „Aiud însângerat”)
via Florin Palas
