24 februarie 1945. Lovitura comuniştilor şi a NKVD împotriva guvernului general Rădescu.
Una din practicile predilecte ale Moscovei în neutralizarea statelor, în scopul supunerii lor, a fost dintotdeauna generarea haosului și instabilității politice. Așa cum se întîmplă și astăzi în Republica Moldova, dar și cum s-a întâmplat, decenii la rând după decembrie 1989, la noi, în România, tensiunile, conflictele, instabilitatea politică și economică, a fost metoda preliminară pe fondul căreia sovietele au înlăturat, în câțiva ani după 1944, structurile politice tradiționale ale noului stat ocupat.
Pe 23 februarie 1945, ziarul comunist “Scânteia” publica pe prima pagină un manifest prin care chema populaţia Capitalei şi pe ţăranii din Ilfov să ia parte la o manifestaţie organizată de Frontul Naţional Democrat (camuflajul politic al PCR) în Piaţa Naţiunii (azi Unirii) din Capitală. A doua zi, după mitingul comunist din Piaţa Naţiunii, manifestanţii au pornit pe Calea Victoriei, spre Palatul Regal, cerând cu virulenţă demisia guvernului Rădescu, pe care-l acuzau de… “fascism”, şi instaurarea unui guvern FND (adică unul comunist). În timpul manifestaţiei, s-a tras asupra protestatarilor din clădiri adiacente Pieţei Palatului, căzând 4 morţi şi 27 răniţi. Comuniştii au acuzat armata şi forţele guvernamentale de acest atac, deşi ancheta procurorilor a dovedit că gloanţele erau de calibru mic, nefolosit de armată. Desigur, agenţii sovietelor deschiseseră focul pentru a acuza 6-martieguvernul Rădescu şi pentru a crea o criză politică în România. Instabilitatea a crescut în zilele următoare, iar comuniştii – exploatând propagandistic moartea celor 4 oameni – au cerut demisia guvernului. Venirea la Bucureşti a comisarului sovietic Vîşinski, a culminat cu audienţa la Regele Mihai, în care a cerut acestuia, în mod brutal, demiterea generalului Rădescu şi instaurarea unui guvern “de largă concentrare democratică” (de fapt, alcătuit exclusiv din comunişti), în caz contrar, România putând fi distrusă. După ezitări îndelungi şi constatând că anglo-americanii nu sunt dispuşi să se implice pentru stoparea abuzurilor sovietice în România, Regele Mihai îl demite pe generalul Rădescu şi numeşte ca prim-ministru pe Petru Groza.
Comuniştii îl vor consemna pe generalul Nicolae Rădescu în arest la domiciliu, intenţionând să-l pedepsească pentru opoziţia curajoasă cu care încercase să le blocheze accesul la conducerea României. Cu sprijinul serviciilor secrete americane, el va fi scos din ţară şi ţinut câteva luni în exil, în Cipru. În acest timp, autorităţile comuniste îl vor condamna în contumacie la închisoare, în aşa-numitul „Proces al Mişcării Naţionale de Rezistenţă”.
Erou al războiului de întregire (1916-18), apărător al demnităţii româneşti în faţa acceselor imperialiste ale ambasadorului celui de-al treilea Reich, Manfred von Killinger, atitudine pentru care a fost încarcerat în lagărul de la Târgu Jiu, şef al Statului Major al Armatei Române din 14 octombrie 1944, când trupele române luptau alături de forţele aliate pe fronturile celui de-al Doilea Război Mondial, a fost însărcinat de Regele Mihai I să conducă Guvernul României la 6 decembrie 1944. Scurta perioadă de guvernare a fost caracterizată de intransigenta atitudine anticomuniste şi de curajoasa împotrivire la presiunile ocupantului sovietic de instaurare a regimului comunist în România. În timpul mandatului său, au fost emise monedele de aur “Ardealul nostru” în scopul contracarării inflaţiei pregătite de ocupantul sovietic şi al diseminării în rândul populaţiei a unei părţi din rezerva de aur a ţării, preîntâmpinând astfel jefuirea ei de către ruşi.
Ulterior, Nicolae Rădescu s-a stabilit în SUA, unde, cu sprijinul autorităţilor SUA, a fondat Comitetul Naţional Român al cărui prim preşedinte a devenit, sprijinind apariţia publicaţiilor exilului românesc şi acordarea de burse tinerilor români aflaţi în exil. A decedat în mai 1953, fiind înmormântat în Cimitirul Calvary din New York.
