Într-o pădure mare și bogată, unde râurile curgeau cândva limpezi, iar copacii rodeau fără oprire, trăiau multe vietăți, dar cel mai impunător dintre ele era Ursul. El era puternic, muncitor și blând, dar avea o problemă: era prea credul.
Vulpea, șireată și mereu pusă pe câștig, își dădu seama că, dacă joacă bine cărțile, poate ajunge să conducă pădurea fără ca Ursul să-și dea seama că este doar o marionetă. Astfel, cu o blană lustruită și cuvinte meșteșugite, Vulpea îi făcu Ursului o propunere:
— Dragă Ursule, tu ești puternic, dar pădurea are nevoie de cineva isteț care să o conducă! Eu pot să am grijă de toate, iar tu vei trăi în liniște și belșug!
Ursul, ușor ademenit de vorbe dulci, acceptă și o lăsă pe Vulpe să preia frâiele. La început, Vulpea promitea că va face drumuri mai bune prin pădure, că va aduce mai mulți pești în râu și că fiecare animal va trăi mai bine. Dar, în loc de asta, se apucă să vândă fructele pădurii străinilor, iar animalele care trudeau din greu nu primeau decât frunzele rămase.
— Trebuie să strângem provizii, spunea Vulpea. Dar de fiecare dată când se strângeau provizii, cumva ajungeau doar la prietenii ei, bursucii și nevăstuicile care o ajutau să-și păstreze puterea.
Când animalele din pădure au început să-și dea seama că Vulpea le înșelase, aceasta a schimbat tactica.
— Tot ce se întâmplă este vina Ursului! Nu vedeți că el este mare și mănâncă mult? Asta este problema! Dacă noi, animalele istețe, nu am fi aici, ar fi și mai rău!
Astfel, Vulpea îi făcu pe toți să creadă că, deși duceau lipsuri, tot Ursul era de vină. În plus, de fiecare dată când cineva încerca să o întrebe de ce pădurea era tot mai săracă, începea să spună povești despre o altă vulpe care a fost și mai rea, făcând animalele să uite de suferințele lor actuale.
Apoi, într-o iarnă grea, când Ursul nu mai avea miere și nici fructe, s-a dus la Vulpe să-i ceară socoteală.
— Vulpe, ai promis că vom avea belșug! Unde sunt proviziile noastre?
Vulpea zâmbi și spuse:
— Dragul meu Urs, tu ai avut totul până acum! Uite, îți dau un os. Roade-l bine, că e plin de măduvă!
Naiv, Ursul luă osul și începu să-l mestece, dar nu după mult timp își dădu seama că a fost păcălit. Osul era uscat, fără niciun pic de măduvă, iar între timp Vulpea fugise deja, promițând altor animale că va face pădurea măreață din nou.
Astfel, Ursul rămase cu foamea și cu furia, iar Vulpea continua să-și vadă de jocurile ei, căutând mereu noi moduri de a păcăli pădurea.
Morala? Când încredințezi pădurea unei vulpi, să nu te miri dacă rămâi doar cu un os de ros.
