România Profundă
"Spre inimile cele necurate care vin întru preacurata casă a lui Dumnezeu, — fără milă întind sabia mea"
Рэйтынг TGlist
0
0
ТыпПублічны
Вертыфікацыя
Не вертыфікаваныНадзейнасць
Не надзейныРазмяшчэнне
МоваІншая
Дата стварэння каналаТрав 07, 2022
Дадана ў TGlist
Лист 15, 2024Прыкрепленая група
Grupul România Profundă
460
Апошнія публікацыі ў групе "România Profundă"
14.04.202520:05
04.04.202518:22
04.04.202518:22
De acum, prietene, nu te mai teme de moarte, căci Hristos a înviat, fiind pârgă învierii noastre! Din clipa în care ai aflat acest adevăr, viaţa ta a căpătat un nou sens: ea nu se va sfârşi între scândurile unui sicriu (fapt care ne-ar face viaţa derizorie şi inutilă), ci, trecând prin moarte, va sui spre gloria învierii. Mergi, tinere, şi spune tuturor vestea aceasta! Să strălucească fața ta de înger întru lumina învierii, căci astăzi îngerul din tine, pe care ţi l-am descoperit la primul meu „Cuvânt”, a biruit pământul din tine. Spune-le celor ce ţi-au oprimat până acum sufletul tău divin: „Cred în înviere!” şi-i vei vedea înspăimântaţi, căci îi va birui credinţa ta. Se vor zvârcoli şi-ţi vor striga cu disperare: „Ţărâna este paradisul tău şi instinctele tale îţi sunt cerul!”. Dar tu să nu te opreşti din calea ta, ci să treci mai departe, strălucitor şi pur, străluminând tuturor învierea cea din întâia a sâmbetelor! Tu, prietenul meu, eşti unicul purtător al îndumnezeirii tale în Iisus Hristos şi ridici cu tine întreg neamul acesta românesc spre culmile propriei sale învieri. Din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer.
———
Cuvânt rostit în cea de-a cincea miercuri a Postului Mare, la 12 aprilie 1978, pe treptele Bisericii Radu-Vodă, deoarece directorul V. Micle a încuiat biserica și pe elevi în dormitoare, pentru a împiedica rostirea predicii.
(Preot Gheorghe Calciu – 7 cuvinte către tineri, ediție îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Anastasia, București, 1996, pp. 51-59)
De la al cincilea cuvânt, autoritățile comuniste au închis și porțile bisericii, nu doar biserica, ca să nu mai vină studenții din afară. Cu toate acestea, tinerii au sărit gardul iar cei din Seminar au ieșit pe ferestre, fiindcă fuseseră încuiați în dormitoare de directorul Seminarului.
Fiecare cuvânt al părintelui dura câteva ore pentru că după fiecare predică, urmau discuții cu tinerii veniți, așa încât Cuvântul se termina pe la doisprezece sau chiar unu noaptea. La sfârșit seminariștii se îndreptau spre dormitoarele lor iar cei veniți de la alte facultăți îl conduceau pe părintele Calciu până la acasă. Nefiind vreun mijloc de transport la orele acelea, iar părintele fiind îmbrăcat cu reverenda, veneau deseori bețivi care îl înjurau că este „popă” care „înșeală lumea”, și aducându-i tot felul de ofense. Însă părintele era înconjurat și protejat de acei tineri, pe care îi considera îngerii săi păzitori.
#RomâniaProfundă
———
Cuvânt rostit în cea de-a cincea miercuri a Postului Mare, la 12 aprilie 1978, pe treptele Bisericii Radu-Vodă, deoarece directorul V. Micle a încuiat biserica și pe elevi în dormitoare, pentru a împiedica rostirea predicii.
(Preot Gheorghe Calciu – 7 cuvinte către tineri, ediție îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Anastasia, București, 1996, pp. 51-59)
De la al cincilea cuvânt, autoritățile comuniste au închis și porțile bisericii, nu doar biserica, ca să nu mai vină studenții din afară. Cu toate acestea, tinerii au sărit gardul iar cei din Seminar au ieșit pe ferestre, fiindcă fuseseră încuiați în dormitoare de directorul Seminarului.
Fiecare cuvânt al părintelui dura câteva ore pentru că după fiecare predică, urmau discuții cu tinerii veniți, așa încât Cuvântul se termina pe la doisprezece sau chiar unu noaptea. La sfârșit seminariștii se îndreptau spre dormitoarele lor iar cei veniți de la alte facultăți îl conduceau pe părintele Calciu până la acasă. Nefiind vreun mijloc de transport la orele acelea, iar părintele fiind îmbrăcat cu reverenda, veneau deseori bețivi care îl înjurau că este „popă” care „înșeală lumea”, și aducându-i tot felul de ofense. Însă părintele era înconjurat și protejat de acei tineri, pe care îi considera îngerii săi păzitori.
#RomâniaProfundă
04.04.202518:22
„Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, că oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).
Iisus Se arată astfel drept întruparea iubirii, dragostea palpabilă şi crucificată. Atât de greu i-a venit omenirii să creadă în ceea ce vedea, în faptul că iubirea desăvârşită stătea în faţa ei întrupată, încât a vrut s-o vadă pe cruce, adică adusă la acea situaţie-limită care este suferinţa şi moartea. Pentru a-i verifica autenticitatea ca prin foc şi pentru a constata dacă rămâne identică, până la sfârşit, cu sine însăşi. Şi Iisus a trecut ca un Dumnezeu examenul la care omenirea L-a supus. Amintiţi-vă, prieteni, de cuvintele Lui de pe cruce:
„Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!”.
Ce dovadă mai mare decât aceasta ne-ar putea da cineva?
Şi dacă tu crezi atunci când îi spui fiinţei iubite: „Nu vei muri”, de ce să nu crezi în cuvintele supremei iubiri atunci când îţi face făgăduinţa vieţii eterne?
„Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţa veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte în viaţă”. (Ioan 5, 24)
Dar tu crezi şi ştii că într-adevăr crezi, aşa cum şi eu o ştiu, chiar dacă pentru tine, tânărul meu prieten, nu este absolut limpede ceea ce crezi. Însă pentru cei ce fac din conştiinţa ta tânăra un loc de exersare a violențelor lor doctrinare, pentru cei ce-ţi încarcerează sufletul în formulele înguste ale ateismului, credinţa ta este o realitate care-i sperie mai mult decât orice.
Ideile se menţin prin adevărul lor. O idee care se menţine prin violenţă este profund subminată de falsul din ea. Dacă materialiştii nu vorbesc despre moarte, este pentru că se tem de ea. Ei o trec sub tăcere, aşa cum trec sub tăcere toate ideile care nu pot fi mistificate. De ce la 4 martie a fost trecut sub tăcere, la un an de la consumarea lui, marele cutremur din 1977? Pentru că moartea te obliga să te gândeşti la Dumnezeu, la viaţa pe care o duci, la responsabilitatea ta morală. Or, ei se tem de capacitatea ta de a intui adevărul metafizic, de libertatea ta spirituală, tot atât de mult ca şi de moarte.
Eu însă îţi vorbesc despre ea ca despre singura ta posibilitate de a învinge. Căci fără înviere, atât moartea cât şi viaţa devin un nonsens, o absurditate. Iubirea lui Dumnezeu este însă garanţia învierii noastre, iar învierea este fundamentul credinţei noastre în Dumnezeu şi în Iisus Hristos, Fiul Lui. Ea este ocazia sublimă şi glorioasă a unei afirmări vitale; o invitaţie la amnistierea trecutului, cum spunea un ziarist francez; o invitaţie la încredere în viitor. „Să iertăm totul pentru înviere!”. Orice altă atitudine înseamnă moarte. Cel ce a murit, Acela a şi înviat, iar cei ce L-au văzut au mărturisit şi mărturia lor este adevărată, fiindcă au pecetluit-o cu suferinţa şi cu moartea lor. Nu ne putem îndoi de adevărul spuselor lor.
Când se lumină de ziuă,
„în întâia a sâmbetelor”, „… iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a prăvălit piatra şi şedea deasupra ei. Şi înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada” (Matei 28, 1-3).
Acesta este măreţul tablou al Învierii Domnului, Cel ce a sfărâmat lanţurile morţii şi a adus omenirii perspectiva nesperată a obşteştii învieri.
Iisus Se arată astfel drept întruparea iubirii, dragostea palpabilă şi crucificată. Atât de greu i-a venit omenirii să creadă în ceea ce vedea, în faptul că iubirea desăvârşită stătea în faţa ei întrupată, încât a vrut s-o vadă pe cruce, adică adusă la acea situaţie-limită care este suferinţa şi moartea. Pentru a-i verifica autenticitatea ca prin foc şi pentru a constata dacă rămâne identică, până la sfârşit, cu sine însăşi. Şi Iisus a trecut ca un Dumnezeu examenul la care omenirea L-a supus. Amintiţi-vă, prieteni, de cuvintele Lui de pe cruce:
„Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!”.
Ce dovadă mai mare decât aceasta ne-ar putea da cineva?
Şi dacă tu crezi atunci când îi spui fiinţei iubite: „Nu vei muri”, de ce să nu crezi în cuvintele supremei iubiri atunci când îţi face făgăduinţa vieţii eterne?
„Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţa veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte în viaţă”. (Ioan 5, 24)
Dar tu crezi şi ştii că într-adevăr crezi, aşa cum şi eu o ştiu, chiar dacă pentru tine, tânărul meu prieten, nu este absolut limpede ceea ce crezi. Însă pentru cei ce fac din conştiinţa ta tânăra un loc de exersare a violențelor lor doctrinare, pentru cei ce-ţi încarcerează sufletul în formulele înguste ale ateismului, credinţa ta este o realitate care-i sperie mai mult decât orice.
Ideile se menţin prin adevărul lor. O idee care se menţine prin violenţă este profund subminată de falsul din ea. Dacă materialiştii nu vorbesc despre moarte, este pentru că se tem de ea. Ei o trec sub tăcere, aşa cum trec sub tăcere toate ideile care nu pot fi mistificate. De ce la 4 martie a fost trecut sub tăcere, la un an de la consumarea lui, marele cutremur din 1977? Pentru că moartea te obliga să te gândeşti la Dumnezeu, la viaţa pe care o duci, la responsabilitatea ta morală. Or, ei se tem de capacitatea ta de a intui adevărul metafizic, de libertatea ta spirituală, tot atât de mult ca şi de moarte.
Eu însă îţi vorbesc despre ea ca despre singura ta posibilitate de a învinge. Căci fără înviere, atât moartea cât şi viaţa devin un nonsens, o absurditate. Iubirea lui Dumnezeu este însă garanţia învierii noastre, iar învierea este fundamentul credinţei noastre în Dumnezeu şi în Iisus Hristos, Fiul Lui. Ea este ocazia sublimă şi glorioasă a unei afirmări vitale; o invitaţie la amnistierea trecutului, cum spunea un ziarist francez; o invitaţie la încredere în viitor. „Să iertăm totul pentru înviere!”. Orice altă atitudine înseamnă moarte. Cel ce a murit, Acela a şi înviat, iar cei ce L-au văzut au mărturisit şi mărturia lor este adevărată, fiindcă au pecetluit-o cu suferinţa şi cu moartea lor. Nu ne putem îndoi de adevărul spuselor lor.
Când se lumină de ziuă,
„în întâia a sâmbetelor”, „… iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a prăvălit piatra şi şedea deasupra ei. Şi înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada” (Matei 28, 1-3).
Acesta este măreţul tablou al Învierii Domnului, Cel ce a sfărâmat lanţurile morţii şi a adus omenirii perspectiva nesperată a obşteştii învieri.
04.04.202518:22
Va trebui să înţelegi că învierea lui Hristos este o înnoire pentru univers, că prin transformarea unuia toată lumea se schimbă şi că la Cina cea de Taină, când Iisus le vesteşte ucenicilor apropierea patimilor Sale, acestea trebuiau să ia o valoare mistică şi salvatoare pentru lumea întreagă. Patimile sunt spre moarte, iar moartea spre înviere. Dacă învierea nu există, dacă singura realitate este moartea, atunci suntem mai de plâns decât pietrele. Căci privind lucrurile fără credinţă, viaţa noastră durează numai de la naştere până la vârsta morţii, care poate fi la fel de bine la o zi sau la 70 de ani, căci „din clipa în care te-ai născut eşti deja destul de bătrân ca să poţi muri”. Ce înseamnă acest scurt interval faţă de veşnicia morţii?! Să venim oare pe lume numai pentru a muri animalic, pentru a muri pur şi simplu, ca o piatră care se rostogoleşte de pe locul ei în hău, sau ca o vită lovită de toporul măcelarului? O asemenea moarte nu are nimic uman în ea. Este un coşmar, căci dincolo de ea nu se întrezăreşte nici o lumină, ci doar întunericul groazei.
Viaţa ni se înfăţişează ca o tragedie, din pricina unei astfel de morţi şi a suferinţei care o precede. Credincios sau necredincios, nici un om nu poate scăpa acelei ultime judecăţi, care precede cu o clipă agonia şi care este tribunalul conştiinţei noastre. Şi cine dintre noi se simte inocent la această judecată?! Ne înspăimântă moartea, cu sumbra ei lipsă de perspectivă, pentru că ne-a slăbit credinţa şi pentru că, în teama generală care guvernează lumea, moartea nu ne mai apare ca o eliberare, ci ca o supremă groază. Pentru că am dezumanizat moartea prin lepădarea de Dumnezeu, iar materia nu poate domina spiritul decât prin siluire.
Cei mai mari şi mai înverşunaţi atei ai secolului nostru, care nu numai că au făcut din materie un dumnezeu şi din ateism o mistică nouă, dar au uzat de toate mijloacele de persuasiune şi de distrugere pentru a-L ucide în tine pe Dumnezeul cel adevărat, toţi aceştia, tânărul meu prieten, se tem de propria lor dispariţie, cu o spaimă metafizică şi incurabilă. De aceea îşi construiesc adesea morminte impozante, ataşându-se cu o dragoste jalnică de rămăşiţele lor pământeşti, încercând astfel o tragică substituire a aspiraţiilor către veşnicie. Drama vieţii lor idolatre sfârşeşte într-o moarte încă şi mai idolatră. Au trăit cu groaza suferinţei şi şi-au dorit o moarte subită, căci moartea n-a fost pentru ei decât o inutilă şi insuportabilă fundătură a suferinţei. Pe ei nu i-a salvat nici măcar acest ultim act de solidaritate umană care este moartea.
Dar Iisus ne-a dăruit o moarte fără spaime, o împăcare a morţii cu fericirea, căci ne-a adus garanţia că moartea nu este un sfârşit, ci un început – începutul unei vieţi eterne: viaţa prin înviere. A iubi o fiinţă înseamnă a-i spune: „Tu nu vei muri!”. Şi să crezi. Această credinţă neargumentată este, de fapt, singurul adevăr fundamental pe care îl simţim în iubirea noastră cu adevărat profundă. Vorbesc de toate chipurile iubirii. Mama care îşi dezmiardă copilul, îi spune, de fapt, cu o credinţă care răstoarnă munţii: „Tu nu vei muri!”. Iubitul, care şopteşte fiinţei dragi cuvinte pline de ardoare, îi spune, în realitate, cu aceeaşi credinţă adâncă: „Tu nu vei muri!”. Istoria întunecată a omenirii cunoaşte un moment de soare dogoritor, revărsându-se peste umanitate: este Soarele Dreptăţii, Hristos cel Întrupat, Fiul lui Dumnezeu, venit în lume s-o mântuiască. Ce necesitate putea determina la întrupare desăvârşirea divină liberă de orice necesitate? Nici una. Numai dragostea, căci numai ea este virtutea cea deopotrivă liberă şi liberatoare. Nu iubirea-pasiune, ci iubirea-caritate.
Viaţa ni se înfăţişează ca o tragedie, din pricina unei astfel de morţi şi a suferinţei care o precede. Credincios sau necredincios, nici un om nu poate scăpa acelei ultime judecăţi, care precede cu o clipă agonia şi care este tribunalul conştiinţei noastre. Şi cine dintre noi se simte inocent la această judecată?! Ne înspăimântă moartea, cu sumbra ei lipsă de perspectivă, pentru că ne-a slăbit credinţa şi pentru că, în teama generală care guvernează lumea, moartea nu ne mai apare ca o eliberare, ci ca o supremă groază. Pentru că am dezumanizat moartea prin lepădarea de Dumnezeu, iar materia nu poate domina spiritul decât prin siluire.
Cei mai mari şi mai înverşunaţi atei ai secolului nostru, care nu numai că au făcut din materie un dumnezeu şi din ateism o mistică nouă, dar au uzat de toate mijloacele de persuasiune şi de distrugere pentru a-L ucide în tine pe Dumnezeul cel adevărat, toţi aceştia, tânărul meu prieten, se tem de propria lor dispariţie, cu o spaimă metafizică şi incurabilă. De aceea îşi construiesc adesea morminte impozante, ataşându-se cu o dragoste jalnică de rămăşiţele lor pământeşti, încercând astfel o tragică substituire a aspiraţiilor către veşnicie. Drama vieţii lor idolatre sfârşeşte într-o moarte încă şi mai idolatră. Au trăit cu groaza suferinţei şi şi-au dorit o moarte subită, căci moartea n-a fost pentru ei decât o inutilă şi insuportabilă fundătură a suferinţei. Pe ei nu i-a salvat nici măcar acest ultim act de solidaritate umană care este moartea.
Dar Iisus ne-a dăruit o moarte fără spaime, o împăcare a morţii cu fericirea, căci ne-a adus garanţia că moartea nu este un sfârşit, ci un început – începutul unei vieţi eterne: viaţa prin înviere. A iubi o fiinţă înseamnă a-i spune: „Tu nu vei muri!”. Şi să crezi. Această credinţă neargumentată este, de fapt, singurul adevăr fundamental pe care îl simţim în iubirea noastră cu adevărat profundă. Vorbesc de toate chipurile iubirii. Mama care îşi dezmiardă copilul, îi spune, de fapt, cu o credinţă care răstoarnă munţii: „Tu nu vei muri!”. Iubitul, care şopteşte fiinţei dragi cuvinte pline de ardoare, îi spune, în realitate, cu aceeaşi credinţă adâncă: „Tu nu vei muri!”. Istoria întunecată a omenirii cunoaşte un moment de soare dogoritor, revărsându-se peste umanitate: este Soarele Dreptăţii, Hristos cel Întrupat, Fiul lui Dumnezeu, venit în lume s-o mântuiască. Ce necesitate putea determina la întrupare desăvârşirea divină liberă de orice necesitate? Nici una. Numai dragostea, căci numai ea este virtutea cea deopotrivă liberă şi liberatoare. Nu iubirea-pasiune, ci iubirea-caritate.
04.04.202518:21
Cuvântul 6 — Despre moarte și Înviere
Vom vorbi astăzi, prietene, despre moarte şi înviere. Ce stranie împerechere antinomică pentru urechile tale, care n-au auzit decât despre moarte şi viaţă! Tu, tânărul meu prieten, nu cunoşti decât sensul logic al afirmaţiei sau al negaţiei. Strâns cu forţa în corsetul material al lucrurilor, tu ştii că apa curge la vale, că focul arde şi că norii conţin sarcini electrice. Iar astfel de cunoştinţe trebuie să-ţi facă somnul liniştit, urechea plecată spre ascultare şi înţelegerea limitată la ceea ce ţi se dă. Reţeta universului ţi se oferă ca un răvaş în plăcintă.
Decanii ideologiilor ateiste au primit „iluminări” care i-au pus în posesia adevărului absolut: înlocuirea unei greşeli grosolane prin alta mai puţin grosolană! Numai că fiecare nouă eroare îţi este impusă cu obligaţia de a o accepta ca adevăr absolut. Încercarea de a primi în mod critic un adevăr ideologic este o „erezie” periculoasă. Oficianţii ateismului încep deîndată goana după vrăjitoare… „Polii existenţei noastre sunt naşterea şi moartea”, afirmă orice concepţie materialistă. Tu, omule, eşti sortit să te naşti şi să mori, printr-un capriciu al naturii sau printr-un simplu joc al libidoului. Tu nu ai destin.
Tu urmezi legea necesităţii şi a cantităţii care, ca prin miracol, devine calitate – şi trebuie să accepţi că aceasta este ceea ce-ţi guvernează viaţa şi moartea. Înseamnă că tu eşti cea mai nefericită fiinţă de pe pământ, căci nici plantele, nici animalele nu au conştiinţa vieţii şi a morţii. Dar tu ştii! Tu eşti conştient că trăieşti şi, mai ales, eşti conştient că vei muri. Toată viaţa ta se desfăşoară în sumbra perspectivă a morţii. Dacă timpul nostru modern nu a crescut cu nimic şansele vieţii, el a înmulţit, într-o măsură nedefinită, posibilităţile morţii. Civilizaţia şi moartea, tragici cavaleri ai Apocalipsei, bântuie de un secol această lume. Şi nici un înger al învierii nu se arată la orizont, nici un arhanghel al dreptăţii nu brăzdează cerul şi nu strigă cu glas tunător îngrozitorilor cavaleri: „Opriţi-vă! În numele Domnului, opriţi-vă!”.
Pe cerul materialismului ateist scrie cu litere funebre: „Nu există decât viaţă şi moarte”. Şi apoi o straşnică interdicţie: „Este oprit să crezi în înviere!”. Prietene, ce ţi-a dat ateismul în loc atunci când te-a deposedat de credinţa în înviere? Ce dar ţi-a oferit el atunci când ţi L-a luat pe Iisus cel Înviat? La ce alte sărbători senine te-a chemat el atunci când te-a pus să munceşti în zilele de Paşti şi de Crăciun? Ce purificare şi ce odihnă spirituală ţi s-au conturat dinainte atunci când sărbătorile creştine au fost mânjite cu noroiul denigrării şi cu lozincile violențelor verbale?
Altădată, de sărbători, oamenii căutau să trăiască timpul lui Dumnezeu, dimensiunile lărgite spre infinit ale timpului; astăzi măsori plictisit, cu ochii pe ceas, timpul mitingurilor, ca pe un blestem. Altădată, de Paşti, ne împăcam cu toţi oamenii, după cuvântul cântării pascale: „… şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm; să le zicem fraţi şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm totul pentru înviere!”. Astăzi, în zilele de Paşti, ni se distribuie distracţii câmpeneşti, orgii înecate în alcool, sfârşind, deseori, în violenţă. Tu ştii, tinere, că o concepţie este valabilă nu prin faptul că există, ci prin efectele ei pozitive. Şi atunci judecă singur, prietene al meu, compară şi apreciază, dar, mai ales, decide-te! Fiindcă ai de ales între bine şi rău, între blândeţe şi violență, între viaţă şi moarte… Dar acum te voi lua cu mine într-un orizont nou. Pentru acest zbor nesperat va trebui să renunţi la prejudecăţile materialiste care ţi-au fost implantate în minte. Va trebui să-ţi purifici inima de patimile pe care educatorii tăi ţi le-au cultivat încă din pruncie, dându-le strălucire şi nume de virtuţi. Va trebui să-ţi lepezi necredinţa şi ateismul, ura şi lipsa de respect, servilismul şi violenta, laşitatea şi orgoliul. Şi, astfel purificat, să te îndrepţi spre marele praznic al Învierii.
Vom vorbi astăzi, prietene, despre moarte şi înviere. Ce stranie împerechere antinomică pentru urechile tale, care n-au auzit decât despre moarte şi viaţă! Tu, tânărul meu prieten, nu cunoşti decât sensul logic al afirmaţiei sau al negaţiei. Strâns cu forţa în corsetul material al lucrurilor, tu ştii că apa curge la vale, că focul arde şi că norii conţin sarcini electrice. Iar astfel de cunoştinţe trebuie să-ţi facă somnul liniştit, urechea plecată spre ascultare şi înţelegerea limitată la ceea ce ţi se dă. Reţeta universului ţi se oferă ca un răvaş în plăcintă.
Decanii ideologiilor ateiste au primit „iluminări” care i-au pus în posesia adevărului absolut: înlocuirea unei greşeli grosolane prin alta mai puţin grosolană! Numai că fiecare nouă eroare îţi este impusă cu obligaţia de a o accepta ca adevăr absolut. Încercarea de a primi în mod critic un adevăr ideologic este o „erezie” periculoasă. Oficianţii ateismului încep deîndată goana după vrăjitoare… „Polii existenţei noastre sunt naşterea şi moartea”, afirmă orice concepţie materialistă. Tu, omule, eşti sortit să te naşti şi să mori, printr-un capriciu al naturii sau printr-un simplu joc al libidoului. Tu nu ai destin.
Tu urmezi legea necesităţii şi a cantităţii care, ca prin miracol, devine calitate – şi trebuie să accepţi că aceasta este ceea ce-ţi guvernează viaţa şi moartea. Înseamnă că tu eşti cea mai nefericită fiinţă de pe pământ, căci nici plantele, nici animalele nu au conştiinţa vieţii şi a morţii. Dar tu ştii! Tu eşti conştient că trăieşti şi, mai ales, eşti conştient că vei muri. Toată viaţa ta se desfăşoară în sumbra perspectivă a morţii. Dacă timpul nostru modern nu a crescut cu nimic şansele vieţii, el a înmulţit, într-o măsură nedefinită, posibilităţile morţii. Civilizaţia şi moartea, tragici cavaleri ai Apocalipsei, bântuie de un secol această lume. Şi nici un înger al învierii nu se arată la orizont, nici un arhanghel al dreptăţii nu brăzdează cerul şi nu strigă cu glas tunător îngrozitorilor cavaleri: „Opriţi-vă! În numele Domnului, opriţi-vă!”.
Pe cerul materialismului ateist scrie cu litere funebre: „Nu există decât viaţă şi moarte”. Şi apoi o straşnică interdicţie: „Este oprit să crezi în înviere!”. Prietene, ce ţi-a dat ateismul în loc atunci când te-a deposedat de credinţa în înviere? Ce dar ţi-a oferit el atunci când ţi L-a luat pe Iisus cel Înviat? La ce alte sărbători senine te-a chemat el atunci când te-a pus să munceşti în zilele de Paşti şi de Crăciun? Ce purificare şi ce odihnă spirituală ţi s-au conturat dinainte atunci când sărbătorile creştine au fost mânjite cu noroiul denigrării şi cu lozincile violențelor verbale?
Altădată, de sărbători, oamenii căutau să trăiască timpul lui Dumnezeu, dimensiunile lărgite spre infinit ale timpului; astăzi măsori plictisit, cu ochii pe ceas, timpul mitingurilor, ca pe un blestem. Altădată, de Paşti, ne împăcam cu toţi oamenii, după cuvântul cântării pascale: „… şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm; să le zicem fraţi şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm totul pentru înviere!”. Astăzi, în zilele de Paşti, ni se distribuie distracţii câmpeneşti, orgii înecate în alcool, sfârşind, deseori, în violenţă. Tu ştii, tinere, că o concepţie este valabilă nu prin faptul că există, ci prin efectele ei pozitive. Şi atunci judecă singur, prietene al meu, compară şi apreciază, dar, mai ales, decide-te! Fiindcă ai de ales între bine şi rău, între blândeţe şi violență, între viaţă şi moarte… Dar acum te voi lua cu mine într-un orizont nou. Pentru acest zbor nesperat va trebui să renunţi la prejudecăţile materialiste care ţi-au fost implantate în minte. Va trebui să-ţi purifici inima de patimile pe care educatorii tăi ţi le-au cultivat încă din pruncie, dându-le strălucire şi nume de virtuţi. Va trebui să-ţi lepezi necredinţa şi ateismul, ura şi lipsa de respect, servilismul şi violenta, laşitatea şi orgoliul. Şi, astfel purificat, să te îndrepţi spre marele praznic al Învierii.
01.04.202519:36
01.04.202519:36
Tabăra studențească de Paşti de la Mănăstirea Paltin Petru Vodă se întoarce și în acest an, deschizând perioada de înscrieri a tinerilor și studenților din întreaga țară!
În agitația marilor centre universitare, tinerii și studenții ortodocși din întreaga țară își găsesc refugiul în rugăciune, perseverență duhovnicească și în participarea împreună la slujbele și praznicele de peste an.
În perioada 18-27 aprilie 2025, studenții ASCOR Brașov și ASCOR București organizează o nouă ediție a Taberei de Paști.
Vă invităm să vă alăturați pentru a întâmpina împreună în rugăciune și cu mare bucurie sărbătoarea Învierii Domnului, în mijlocul obștii mănăstirii Paltin.
În zilele premergătoare și cele ce vor urma Învierii Domnului, tabăra va oferi prilejul tinerilor din mediul rural și urban să (re)trăiască simplitatea vieții la țară, prin ascultare, lucru manual la atelierele mănăstirii și prin drumeții montane.
Poți completa formularul pentru înscriere până duminică, 13 aprilie, la orele 23:59: https://forms.gle/LRe9YvuDczJciebj7
Să Îl întâmpinăm pe Hristos, Lumina lumii, în pace și cu credință!
Vă așteptăm cu drag!
Event facebook: https://www.facebook.com/events/1310686743554811/
În agitația marilor centre universitare, tinerii și studenții ortodocși din întreaga țară își găsesc refugiul în rugăciune, perseverență duhovnicească și în participarea împreună la slujbele și praznicele de peste an.
În perioada 18-27 aprilie 2025, studenții ASCOR Brașov și ASCOR București organizează o nouă ediție a Taberei de Paști.
Vă invităm să vă alăturați pentru a întâmpina împreună în rugăciune și cu mare bucurie sărbătoarea Învierii Domnului, în mijlocul obștii mănăstirii Paltin.
În zilele premergătoare și cele ce vor urma Învierii Domnului, tabăra va oferi prilejul tinerilor din mediul rural și urban să (re)trăiască simplitatea vieții la țară, prin ascultare, lucru manual la atelierele mănăstirii și prin drumeții montane.
Poți completa formularul pentru înscriere până duminică, 13 aprilie, la orele 23:59: https://forms.gle/LRe9YvuDczJciebj7
Să Îl întâmpinăm pe Hristos, Lumina lumii, în pace și cu credință!
Vă așteptăm cu drag!
Event facebook: https://www.facebook.com/events/1310686743554811/
29.03.202522:12
Ție nu ți-e frică? — Mugur Vasiliu
Problema e alta: nu dacă ți-e frică sau nu ți-e frică de lucrurile care te-nconjoară, ci cum te raportezi la frica asta. O depășești, treci prin ea, sau te lași jos și abandonezi?
Nu e un compromis. E un fel de sinucidere.
Dacă eu știu anumite lucruri foarte importante, pe care știe puțină lume și cunoașterea cărora ar avea urmări foarte importante, nu se cheamă că sunt laș, nu se cheamă că fac un compromis. Se cheamă că mă sinucid.
Raportarea la frică e esențială.
https://www.youtube.com/watch?v=gzkHjueCP9w
Problema e alta: nu dacă ți-e frică sau nu ți-e frică de lucrurile care te-nconjoară, ci cum te raportezi la frica asta. O depășești, treci prin ea, sau te lași jos și abandonezi?
Nu e un compromis. E un fel de sinucidere.
Dacă eu știu anumite lucruri foarte importante, pe care știe puțină lume și cunoașterea cărora ar avea urmări foarte importante, nu se cheamă că sunt laș, nu se cheamă că fac un compromis. Se cheamă că mă sinucid.
Raportarea la frică e esențială.
https://www.youtube.com/watch?v=gzkHjueCP9w
28.03.202521:28
28.03.202521:28
Fiindcă au existat întrebări despre ce s-a întâmplat pe canalul de youtube 'Veritas ad Finem':
majoritatea videoclipurilor cu muzică de pe canal, inclusiv 'Imnul Sfinților Închisorilor' (cu excepția câtorva interviuri și a două melodii) au fost interzise în România (încă pot fi vizualizate folosind youtube din alte țări).
Întreg mesajul primit a fost redat aici, pe canal.
Nu căutăm nici justificări, și nici argumentări pe caz, însă trecem în revistă scurt pentru ca dvs. să puteți avea acces la aceste informații:
Motivația și logica acestor instituții și institute de poliție politică, subordonate guvernului și plătite din banii noștri, este aceea că materialele care fac obiectul unor momente și perioade istorice, nu au loc în spațiul public și.. nici în vreo fărâmă de gând de-a vreunui om. De ce? — "pentru a nu fi denaturat un adevăr istoric de necontestat, anume că mișcarea legionară a fost caracterizată de violență, teroare și crime".
Nu este un lucru străin faptul că operatorii acestui terorism de stat, sunt din familii, și au aceleași apucături cu cei care au pregătit cadrul pentru acest aparat, și - surprinzător - sunt urmașii celor care în perioada comunistă ori și-au făcut apariția călare pe tancuri, ori erau profesori de marxism-leninism, ori erau parte a aparatului propagandistic al regimului, ori erau torționarii celor pe care astăzi copiii lor vor să-i ucidă încă o dată, ori..., ori..., .... .
Concluziile asupra situației le cunoșteam încă dintru început, însă aceste situații (care în ultimele luni s-au îndeșit) ne reîntăresc nădejdea și revigorează veghea, și ne fac să vă transmitem și dvs. același îndemn.
Vă redăm parțial, însă vă recomandăm să citiți integral aici, un text foarte bun în care dl. Mugur Vasiliu pune excelent problema:
"Și, cine sunt cei care luptă împotriva istoriei românilor, măsluind-o și denaturând-o de cele mai multe ori până la absurd?
Într-o țară condusă de nedrepți, cei drepți sunt cu siguranță cei mai odioși criminali. Cine iși imaginează că martirii și sfinții au fost iubiți de conducătorii vremurilor în care au trăit se înșeală. Martirii, toți martirii au fost condamnați sau uciși fără nici măcar să fie condamnați pentru același delict, sau mai precis pentru aceiași crimă: crima de a nu respecta legea făcută de oameni împotriva lui Hristos și de a muri întru Legea și credința pentru Hristos. Dacă vreți, toți martirii.... au fost infractori și criminali pentru ordinea statelor în care au trăit. Și aceasta pentru că legile și conducătorii acelor state erau îndreptate împotriva lui Hristos, împotriva lui Dumnezeu.
Într-un stat în care conducătorii fac legi împotriva lui Hristos, ai de ales: ori respecți legile acelui stat și atunci lupți implicit împotriva lui Dumnezeu; ori mergi in Legea lui Dumnezeu, îngrijindu-te de mântuirea ta, și atunci devii infractor de drept, în ordinea acelui stat..."
Bunul Dumnezeu să ne ajute ca, în timpul rămas din Sfântul și Marele Post, să îndrăznim și noi a urca Golgota împreună El, și a-I suferi alături, nădăjduind că se va milostivi și ne va primi, atât pe fiecare, cât și ca neam, cu răspuns bun la ceasul Învierii!
#RomâniaProfundă
majoritatea videoclipurilor cu muzică de pe canal, inclusiv 'Imnul Sfinților Închisorilor' (cu excepția câtorva interviuri și a două melodii) au fost interzise în România (încă pot fi vizualizate folosind youtube din alte țări).
Întreg mesajul primit a fost redat aici, pe canal.
Nu căutăm nici justificări, și nici argumentări pe caz, însă trecem în revistă scurt pentru ca dvs. să puteți avea acces la aceste informații:
Motivația și logica acestor instituții și institute de poliție politică, subordonate guvernului și plătite din banii noștri, este aceea că materialele care fac obiectul unor momente și perioade istorice, nu au loc în spațiul public și.. nici în vreo fărâmă de gând de-a vreunui om. De ce? — "pentru a nu fi denaturat un adevăr istoric de necontestat, anume că mișcarea legionară a fost caracterizată de violență, teroare și crime".
Nu este un lucru străin faptul că operatorii acestui terorism de stat, sunt din familii, și au aceleași apucături cu cei care au pregătit cadrul pentru acest aparat, și - surprinzător - sunt urmașii celor care în perioada comunistă ori și-au făcut apariția călare pe tancuri, ori erau profesori de marxism-leninism, ori erau parte a aparatului propagandistic al regimului, ori erau torționarii celor pe care astăzi copiii lor vor să-i ucidă încă o dată, ori..., ori..., .... .
Concluziile asupra situației le cunoșteam încă dintru început, însă aceste situații (care în ultimele luni s-au îndeșit) ne reîntăresc nădejdea și revigorează veghea, și ne fac să vă transmitem și dvs. același îndemn.
Vă redăm parțial, însă vă recomandăm să citiți integral aici, un text foarte bun în care dl. Mugur Vasiliu pune excelent problema:
"Și, cine sunt cei care luptă împotriva istoriei românilor, măsluind-o și denaturând-o de cele mai multe ori până la absurd?
Într-o țară condusă de nedrepți, cei drepți sunt cu siguranță cei mai odioși criminali. Cine iși imaginează că martirii și sfinții au fost iubiți de conducătorii vremurilor în care au trăit se înșeală. Martirii, toți martirii au fost condamnați sau uciși fără nici măcar să fie condamnați pentru același delict, sau mai precis pentru aceiași crimă: crima de a nu respecta legea făcută de oameni împotriva lui Hristos și de a muri întru Legea și credința pentru Hristos. Dacă vreți, toți martirii.... au fost infractori și criminali pentru ordinea statelor în care au trăit. Și aceasta pentru că legile și conducătorii acelor state erau îndreptate împotriva lui Hristos, împotriva lui Dumnezeu.
Într-un stat în care conducătorii fac legi împotriva lui Hristos, ai de ales: ori respecți legile acelui stat și atunci lupți implicit împotriva lui Dumnezeu; ori mergi in Legea lui Dumnezeu, îngrijindu-te de mântuirea ta, și atunci devii infractor de drept, în ordinea acelui stat..."
Bunul Dumnezeu să ne ajute ca, în timpul rămas din Sfântul și Marele Post, să îndrăznim și noi a urca Golgota împreună El, și a-I suferi alături, nădăjduind că se va milostivi și ne va primi, atât pe fiecare, cât și ca neam, cu răspuns bun la ceasul Învierii!
#RomâniaProfundă
28.03.202515:59
28.03.202515:59
Ce înseamnă atunci preoţia? Ea înseamnă să fii martorul îndurerat al suferinţei umane şi să o iei pe umerii tăi. Să fii cel ce încălzeşte pe lepros la sân şi dă celui mizerabil viaţa prin suflarea gurii lui. Să fii consolatorul tare al oricărui nefericit, chiar atunci când tu însuţi te simţi doborât de neputinţă. Să aduci o rază de lumină strălucitoare în inimile celor nenorociţi, chiar atunci când ochii tăi orbi au încetat demult să mai vadă lumina. Să porţi pe umerii tăi muntele suferinţei umane, chiar atunci când fiinţa ta strigă zdrobită de propria-i suferinţă. Dar carnea ta se va revolta şi va zice: „Este inadmisibil eroismul acesta absurd! Unde este omul acela, unde este preotul pe care mi-l descrii, să-i pun şi suferinţa mea pe umeri?”.
Şi totuşi el există. Din când în când se trezeşte în noi preotul lui Hristos, care, asemenea samarineanului milostiv, se apleacă peste cel căzut între tâlhari şi, suindu-l pe asinul său, îl aduce din nou în Biserica lui Hristos. Şi uită de sine şi te consolează, omule al suferinţei! Cine, astăzi, se mai poate înduioşa de suferinţa ta? Cine altul, astăzi, îţi mai poate spune, înduioşat de soarta ta, cuvinte de consolare? De la cine mai poţi auzi, astăzi, cuvintele lui Hristos: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi…” Te-am văzut, tânărul meu prieten, brutalizat de cei mai în vârstă, jignit şi insultat, numai din vina de a fi tânăr. Ţi-am vorbit atunci ca unui om cu slăbiciuni şi dureri, ca unei fiinţe sensibile şi fără apărare. Te-am văzut atunci, spre spaima şi bucuria mea, cum te-ai aplecat şi mi-ai sărutat mâna, nu mie, ci preotului lui Hristos care-ţi aducea consolarea.
Pentru că ai biruit moartea la care te condamnase o doctrină ateistă, pentru că ai înviat înălţându-te din ruinele materialismului prăbuşit de tinereţea şi credinţa ta, îţi voi grăi acum cuvintele lui Iisus, aşa cum s-au rostit ele prin gura Apostolului Neamurilor. Ele sunt absurde pentru prizonierii materiei şi materialismului, pentru cei ce substituie cârciuma Bisericii şi indecența suferinţei. Dar pentru tine ele vor suna pline de sens spiritual şi de adevăr:
„Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; dar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. Căci scris este: Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa celor învăţaţi voi nimici-o. Unde este înţeleptul? Unde e cărturarul? Unde e cercetătorul acestui veac? Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia?” (I Corinteni 1, 18-20).
Unde sunt toţi aceştia, prietene al meu? Nu mai este nici unul. Doar tu ai rămas aici, viu şi întreg în Biserica lui Hristos; tu, popor sfânt, agonisit de Dumezeu; tu, temelie pe care se zideşte sufletul ortodox al neamului românesc; tu, singura lui salvare şi dăinuire prin veacul acesta.
Cuvânt rostit în Biserica Radu-Vodă, în cea de-a patra miercuri a Postului Mare, la 5 aprilie 1978.
(Preot Gheorghe Calciu – 7 cuvinte către tineri, ediție îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Anastasia, București, 1996, pp. 43-49)
———
La cel de-al cincilea cuvânt, autoritățile comuniste au închis și porțile bisericii, nu doar biserica, ca să nu mai vină studenții din afară. Cu toate acestea, tinerii au sărit gardul iar cei din Seminar au ieșit pe ferestre, fiindcă fuseseră încuiați în dormitoare de directorul Seminarului.
Fiecare cuvânt al părintelui dura câteva ore pentru că după fiecare predică, urmau discuții cu tinerii veniți, așa încât Cuvântul se termina pe la doisprezece sau chiar unu noaptea. La sfârșit seminariștii se îndreptau spre dormitoarele lor iar cei veniți de la alte facultăți îl conduceau pe părintele Calciu până la acasă. Nefiind vreun mijloc de transport la orele acelea, iar părintele fiind îmbrăcat cu reverenda, veneau deseori bețivi care îl înjurau că este „popă” care „înșeală lumea”, și aducându-i tot felul de ofense. Însă părintele era înconjurat și protejat de acei tineri, pe care îi considera îngerii săi păzitori.
#RomâniaProfundă
Şi totuşi el există. Din când în când se trezeşte în noi preotul lui Hristos, care, asemenea samarineanului milostiv, se apleacă peste cel căzut între tâlhari şi, suindu-l pe asinul său, îl aduce din nou în Biserica lui Hristos. Şi uită de sine şi te consolează, omule al suferinţei! Cine, astăzi, se mai poate înduioşa de suferinţa ta? Cine altul, astăzi, îţi mai poate spune, înduioşat de soarta ta, cuvinte de consolare? De la cine mai poţi auzi, astăzi, cuvintele lui Hristos: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi…” Te-am văzut, tânărul meu prieten, brutalizat de cei mai în vârstă, jignit şi insultat, numai din vina de a fi tânăr. Ţi-am vorbit atunci ca unui om cu slăbiciuni şi dureri, ca unei fiinţe sensibile şi fără apărare. Te-am văzut atunci, spre spaima şi bucuria mea, cum te-ai aplecat şi mi-ai sărutat mâna, nu mie, ci preotului lui Hristos care-ţi aducea consolarea.
Pentru că ai biruit moartea la care te condamnase o doctrină ateistă, pentru că ai înviat înălţându-te din ruinele materialismului prăbuşit de tinereţea şi credinţa ta, îţi voi grăi acum cuvintele lui Iisus, aşa cum s-au rostit ele prin gura Apostolului Neamurilor. Ele sunt absurde pentru prizonierii materiei şi materialismului, pentru cei ce substituie cârciuma Bisericii şi indecența suferinţei. Dar pentru tine ele vor suna pline de sens spiritual şi de adevăr:
„Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; dar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. Căci scris este: Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa celor învăţaţi voi nimici-o. Unde este înţeleptul? Unde e cărturarul? Unde e cercetătorul acestui veac? Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia?” (I Corinteni 1, 18-20).
Unde sunt toţi aceştia, prietene al meu? Nu mai este nici unul. Doar tu ai rămas aici, viu şi întreg în Biserica lui Hristos; tu, popor sfânt, agonisit de Dumezeu; tu, temelie pe care se zideşte sufletul ortodox al neamului românesc; tu, singura lui salvare şi dăinuire prin veacul acesta.
Cuvânt rostit în Biserica Radu-Vodă, în cea de-a patra miercuri a Postului Mare, la 5 aprilie 1978.
(Preot Gheorghe Calciu – 7 cuvinte către tineri, ediție îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Anastasia, București, 1996, pp. 43-49)
———
La cel de-al cincilea cuvânt, autoritățile comuniste au închis și porțile bisericii, nu doar biserica, ca să nu mai vină studenții din afară. Cu toate acestea, tinerii au sărit gardul iar cei din Seminar au ieșit pe ferestre, fiindcă fuseseră încuiați în dormitoare de directorul Seminarului.
Fiecare cuvânt al părintelui dura câteva ore pentru că după fiecare predică, urmau discuții cu tinerii veniți, așa încât Cuvântul se termina pe la doisprezece sau chiar unu noaptea. La sfârșit seminariștii se îndreptau spre dormitoarele lor iar cei veniți de la alte facultăți îl conduceau pe părintele Calciu până la acasă. Nefiind vreun mijloc de transport la orele acelea, iar părintele fiind îmbrăcat cu reverenda, veneau deseori bețivi care îl înjurau că este „popă” care „înșeală lumea”, și aducându-i tot felul de ofense. Însă părintele era înconjurat și protejat de acei tineri, pe care îi considera îngerii săi păzitori.
#RomâniaProfundă
28.03.202515:58
În plan spiritual, nu există prizonierat fără speranţă. Învăţătorii tăi îţi vorbesc despre ateism şi merg în taină la biserică! Iată o fisură prin care lumina de aur a spaţiului spiritual ajunge până la tine. Conducătorii tăi ideologici tună şi fulgeră împotriva religiei, proferând imprecaţiile cele mai teribile, dar la vreme de nenorocire îşi fac şi ei cruci repezi, cerând ajutor de la Dumnezeu! Ca în vremea cutremurului din 4 martie. Iată încă o fisură prin care sufletul tău evadează din carcera sufocantă pe care ideologia oficială ţi-a construit-o cu atâta sârg. La şedinţele de ateism, vorbitorii, obligaţi să ia cuvântul, îi blamează pe cei care cred sau care au fost prinşi săvârşind „crima” de a merge la biserică. Dar dincolo de vorbele lor mincinoase, dincolo de afirmaţiile lor rostite pe un ton fals, tu sesizezi teama de a nu fi descoperiţi că şi ei au o credinţă religioasă! Minciuna, în care ei înoată atât de lamentabil, sparge încă o dată zidul carcerei tale, lăsând să pătrundă pe acolo o dulce lumină, iar tu să te întrebi: „De unde vine această lumină nefirească? Este o lumină străină de lumea noastră!”.
Despre aceste lucruri ţi-am vorbit în cele patru cuvinte anterioare şi tot despre ele îţi voi vorbi şi mai departe. Fiindcă sunt preot al lui Hristos. Pentru că Dumnezeu ne-a descoperit, prin iubire, această taină a lucrărilor Sale. Şi fiindcă Iisus mi-a poruncit să ţi-o fac cunoscută şi ţie, ca tu să nu poţi spune: „Nu am ştiut!”. Ca să ştii că poţi să zbori şi că numai zborul spiritual este cu adevărat înalt; cel al materiei este ca un zbor cu aripi frânte. Ţi-am vorbit despre toate acestea, fiindcă Biserica lui Hristos a ieşit din catacombe. Ea străluceşte orbitor pe pământul acestei ţări, înalt zidită în inimile noastre. A fost dărâmată Biserica Enei, dar cine dintre noi, români şi creştini, o poate uita? Se va ridica pe locul ei o cârciumă, simbol al unei concepţii care socoteşte biserica o plagă, iar cârciuma o fericire pentru popor…
Vai de arhitectul care va construi acolo, legându-şi pe veci numele de agresiunea împotriva unei dovezi a geniului românesc voievodal de construcţie şi de credinţă! Vai oficialităţii care îşi va clădi gloria şi autoritatea pe dărâmarea de biserici şi pe zidirea de cârciumi! Vai de acea concepţie care socoteşte că un han Agapia este mai de preţ decât o mănăstire Agapia! Vai de cei ce socotesc că Patriarhia Romană este istorie care poate fi pusă la muzeu, neînţelegând că ea este viaţă vie şi mereu prezentă! Nu istorie osificată, ci suflet viu.
Vai lor şi vai celor ce se pleacă forţei, admiţând distrugeri care niciodată nu vor putea fi admise de istorie!
V-am spus toate acestea pentru că sunt preot, pentru că suntem preoţi şi ascultăm de porunca lui Dumnezeu, Care spune că lumina nu se ascunde sub obroc, ci ea trebuie să lumineze dinaintea tuturor. (Matei 5, 15) V-am spus toate acestea, tinerii mei prieteni, ca să judecaţi şi voi dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm de oameni mai mult decât de Dumnezeu. Şi deoarece Cel ce S-a jertfit pe cruce pentru mântuirea lumii ne-a poruncit să nu ascundem adevărul cel dumnezeiesc. V-am spus toate aceste lucruri ca să înţelegeţi că prin credinţă spargem zidurile şi rupem lanţul primejdiilor, chiar dacă „în lume necazuri vom avea” (Ioan 16, 13).
Există un război continuu între bine şi rău, între dreptate şi nedreptate, între libertate şi prizonieratul de idei, între puritate şi corupţie; şi toate aceste bătălii se dau pe un singur câmp de luptă, care este inima omului. Acestei inimi îi vorbesc, eu, preotul lui Hristos, căci inima îşi are raţiunile ei, pe care raţiunea le ignoră, cum spunea Blaise Pascal („Le coeur a ses raisones, que la raison ne connait point…”).
Despre aceste lucruri ţi-am vorbit în cele patru cuvinte anterioare şi tot despre ele îţi voi vorbi şi mai departe. Fiindcă sunt preot al lui Hristos. Pentru că Dumnezeu ne-a descoperit, prin iubire, această taină a lucrărilor Sale. Şi fiindcă Iisus mi-a poruncit să ţi-o fac cunoscută şi ţie, ca tu să nu poţi spune: „Nu am ştiut!”. Ca să ştii că poţi să zbori şi că numai zborul spiritual este cu adevărat înalt; cel al materiei este ca un zbor cu aripi frânte. Ţi-am vorbit despre toate acestea, fiindcă Biserica lui Hristos a ieşit din catacombe. Ea străluceşte orbitor pe pământul acestei ţări, înalt zidită în inimile noastre. A fost dărâmată Biserica Enei, dar cine dintre noi, români şi creştini, o poate uita? Se va ridica pe locul ei o cârciumă, simbol al unei concepţii care socoteşte biserica o plagă, iar cârciuma o fericire pentru popor…
Vai de arhitectul care va construi acolo, legându-şi pe veci numele de agresiunea împotriva unei dovezi a geniului românesc voievodal de construcţie şi de credinţă! Vai oficialităţii care îşi va clădi gloria şi autoritatea pe dărâmarea de biserici şi pe zidirea de cârciumi! Vai de acea concepţie care socoteşte că un han Agapia este mai de preţ decât o mănăstire Agapia! Vai de cei ce socotesc că Patriarhia Romană este istorie care poate fi pusă la muzeu, neînţelegând că ea este viaţă vie şi mereu prezentă! Nu istorie osificată, ci suflet viu.
Vai lor şi vai celor ce se pleacă forţei, admiţând distrugeri care niciodată nu vor putea fi admise de istorie!
V-am spus toate acestea pentru că sunt preot, pentru că suntem preoţi şi ascultăm de porunca lui Dumnezeu, Care spune că lumina nu se ascunde sub obroc, ci ea trebuie să lumineze dinaintea tuturor. (Matei 5, 15) V-am spus toate acestea, tinerii mei prieteni, ca să judecaţi şi voi dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm de oameni mai mult decât de Dumnezeu. Şi deoarece Cel ce S-a jertfit pe cruce pentru mântuirea lumii ne-a poruncit să nu ascundem adevărul cel dumnezeiesc. V-am spus toate aceste lucruri ca să înţelegeţi că prin credinţă spargem zidurile şi rupem lanţul primejdiilor, chiar dacă „în lume necazuri vom avea” (Ioan 16, 13).
Există un război continuu între bine şi rău, între dreptate şi nedreptate, între libertate şi prizonieratul de idei, între puritate şi corupţie; şi toate aceste bătălii se dau pe un singur câmp de luptă, care este inima omului. Acestei inimi îi vorbesc, eu, preotul lui Hristos, căci inima îşi are raţiunile ei, pe care raţiunea le ignoră, cum spunea Blaise Pascal („Le coeur a ses raisones, que la raison ne connait point…”).
28.03.202515:57
Cuvântul 5 — Preoția și suferința umană
„Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec…„ (Evrei 5,6)
Poate că te-ai întrebat, tânărul meu prieten, de ce tocmai eu m-am adresat ţie şi în numele cui îţi vorbesc. Ce drept am la acest cuvânt care te tulbură şi te obligă la întrebări neliniştitoare? De ce am venit să-ţi confirm spaimele tale neînţelese şi să-ţi deschid nişte perspective atât de noi şi de neaşteptate încât să-ţi strice fragilul tău echilibru de apărare? Poate că, descoperindu-ţi puritatea şi inocența pe care nu ţi le cunoşteai, te-am făcut mai vulnerabil la răutatea lumii. Te-am făcut mai deschis pentru suferinţă şi este firesc să te întrebi care este rostul ei. Are ea o finalitate, sau este doar o întâmplare oarbă, un destin trasat de stele, un ocean nesfârşit în care să înoţi fără nădejdea de-a ajunge la vreun ţărm?
Îţi vorbesc în numele lui Hristos şi al Biserici Lui. În numele preoţiei la care Iisus m-a chemat. Fiindcă nimic din ceea ce se petrece în lumea aceasta nu este un joc al întâmplării inconştiente şi arbitrare, ci toate pornesc de la o cauză şi tind spre o finalitate care se află în afara lumii. Cauza este Dumnezeu şi finalitatea este tot Dumnezeu; El este „începutul şi sfârşitul, Alfa şi Omega” (Apocalipsa 1,8). Dar care oare este tabloul acestei lumi? Ce certitudine ne oferă ea, ce fericire ne poate aştepta la cotiturile necunoscute ale vieţii, ce mângâiere în nenorocire? Nu voi începe nici cu viaţa, nici cu moartea, nici cu începutul, nici cu sfârşitul, ci cu datul, cu ceea ce se întâmplă cu noi în fiecare zi. Te-ai întrebat, tinere, care este rostul tău în lume şi dacă totul se reduce la ea?
Dacă ne-am născut să fim robii materiei, ba încă printr-o justificare filosofică, atunci finalitatea vieţii este sclavia. Dacă libertatea noastră se reduce la necesitate sau la logică, atunci libertatea noastră este sclavie.
Dacă toată cunoaşterea noastră se reduce la o sterilă şi niciodată împlinită înţelegere a legilor materiei, atunci cunoaşterea noastră este sclavie.
Dacă iubirea noastră se reduce la luptă pentru existenţă, iar sacrificiul nostru la perpetuarea speciei, atunci ele nu sunt decât sclavaj.
În sfârşit, dacă toate convingerile noastre izvorăsc dintr-o doctrină oficial impusă, atunci ele nu pot fi decât sclavie. Şi în toată această înşiruire, tinere prieten, unde este locul sufletului tău?
Tu simţi că dincolo de tot materialismul cu care ai fost intoxicat, dincolo de ateismul care îţi este impus cu violenţă ideologică, există ceva mult mai vast, mult mai autentic şi mult mai aproape de tine decât tot ceea ce te-a sufocat în această baie materialistă. Spre acel ceva, ca spre o lume visată şi bănuită, te împinge duhul din tine. Această lume se străvede ca un spaţiu azuriu, scăldat în lumina soarelui, printre zăbrelele interdicţiilor pe care societatea ţi le impune. Un limb. Să ştii, prietene, că nici o ideologie ateistă, nici o regulă materialistă, oricât de autoritar ţi-ar fi impusă, nu este în stare să ridice un zid total impenetrabil între tine şi lumea spirituală. Sufletul nu poate fi făcut prizonier. Este o lege pe care materialiştii o ignoră, spre pierzania lor.
„Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec…„ (Evrei 5,6)
Poate că te-ai întrebat, tânărul meu prieten, de ce tocmai eu m-am adresat ţie şi în numele cui îţi vorbesc. Ce drept am la acest cuvânt care te tulbură şi te obligă la întrebări neliniştitoare? De ce am venit să-ţi confirm spaimele tale neînţelese şi să-ţi deschid nişte perspective atât de noi şi de neaşteptate încât să-ţi strice fragilul tău echilibru de apărare? Poate că, descoperindu-ţi puritatea şi inocența pe care nu ţi le cunoşteai, te-am făcut mai vulnerabil la răutatea lumii. Te-am făcut mai deschis pentru suferinţă şi este firesc să te întrebi care este rostul ei. Are ea o finalitate, sau este doar o întâmplare oarbă, un destin trasat de stele, un ocean nesfârşit în care să înoţi fără nădejdea de-a ajunge la vreun ţărm?
Îţi vorbesc în numele lui Hristos şi al Biserici Lui. În numele preoţiei la care Iisus m-a chemat. Fiindcă nimic din ceea ce se petrece în lumea aceasta nu este un joc al întâmplării inconştiente şi arbitrare, ci toate pornesc de la o cauză şi tind spre o finalitate care se află în afara lumii. Cauza este Dumnezeu şi finalitatea este tot Dumnezeu; El este „începutul şi sfârşitul, Alfa şi Omega” (Apocalipsa 1,8). Dar care oare este tabloul acestei lumi? Ce certitudine ne oferă ea, ce fericire ne poate aştepta la cotiturile necunoscute ale vieţii, ce mângâiere în nenorocire? Nu voi începe nici cu viaţa, nici cu moartea, nici cu începutul, nici cu sfârşitul, ci cu datul, cu ceea ce se întâmplă cu noi în fiecare zi. Te-ai întrebat, tinere, care este rostul tău în lume şi dacă totul se reduce la ea?
Dacă ne-am născut să fim robii materiei, ba încă printr-o justificare filosofică, atunci finalitatea vieţii este sclavia. Dacă libertatea noastră se reduce la necesitate sau la logică, atunci libertatea noastră este sclavie.
Dacă toată cunoaşterea noastră se reduce la o sterilă şi niciodată împlinită înţelegere a legilor materiei, atunci cunoaşterea noastră este sclavie.
Dacă iubirea noastră se reduce la luptă pentru existenţă, iar sacrificiul nostru la perpetuarea speciei, atunci ele nu sunt decât sclavaj.
În sfârşit, dacă toate convingerile noastre izvorăsc dintr-o doctrină oficial impusă, atunci ele nu pot fi decât sclavie. Şi în toată această înşiruire, tinere prieten, unde este locul sufletului tău?
Tu simţi că dincolo de tot materialismul cu care ai fost intoxicat, dincolo de ateismul care îţi este impus cu violenţă ideologică, există ceva mult mai vast, mult mai autentic şi mult mai aproape de tine decât tot ceea ce te-a sufocat în această baie materialistă. Spre acel ceva, ca spre o lume visată şi bănuită, te împinge duhul din tine. Această lume se străvede ca un spaţiu azuriu, scăldat în lumina soarelui, printre zăbrelele interdicţiilor pe care societatea ţi le impune. Un limb. Să ştii, prietene, că nici o ideologie ateistă, nici o regulă materialistă, oricât de autoritar ţi-ar fi impusă, nu este în stare să ridice un zid total impenetrabil între tine şi lumea spirituală. Sufletul nu poate fi făcut prizonier. Este o lege pe care materialiştii o ignoră, spre pierzania lor.
Рэкорды
17.04.202523:59
910Падпісчыкаў23.01.202516:27
100Індэкс цытавання03.02.202500:00
647Ахоп 1 паста28.01.202523:59
652Ахоп рэкламнага паста15.02.202523:59
5.73%ER28.01.202523:59
72.21%ERR01.04.202519:36
04.04.202518:22
14.04.202520:05
Увайдзіце, каб разблакаваць больш функцый.
